Pocăința se așterne greu în sufletul zbuciumat

Când te pocăieşti cu adevărat, te duci la spovedanie ca să nu mai faci păcatul. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.

În ceea ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că fac o greşeală atunci când opresc exagerat de la împărtăşanie ori canonisesc cu nevoinţă care copleşeşte puterea fiecăruia. Este o greşeală deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsă de trăire, şi atunci este mai bine să le dea un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, după o astfel de spovedanie, suntem departe de a ne însuşi o pocăinţă adevărată. Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu.

Altfel, ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face păcate. Că se întâmplă să cazi în păcate, este un accident; dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu este pocăinţă falsă, făţarnică şi ipocrită. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.

(Părintele Arsenie PapaciocDespre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 57-58)

De la același autor

Ultimele din categorie