Când ideile religioase se impun dintr-odată conştiinţei şi fiinţei noastre, avem o convertire subită. Aici nu mai este vorba de o luminare treptată a conştiinţei pentru a o stăpâni, ci de o iluminare, care cucereşte năpraznic fiinţa noastră la o nouă viaţă religioasă, curată şi desărvârşit sfântă. În acest caz ideea şi-a acumulat atâta energie în subconştient, încât deodată izbucneşte ca lava unui vulcan şi schimbă fizionomia morală şi spirituală a convertitului. Eul cel vechi este dărâmat într-o clipă şi înlocuit spontan cu omul cel nou. Prăbuşirea eului celui vechi în convertirile subite este de regulă însoţită şi de semne exterioare care nu mai aparţin explicaţiilor psihologice, ci direct harului şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Aşa încât psihologia explică ceva, dar nu totul în actul convertirii, îndeosebi convertirea subită, cum este cea a Sfântului Apostol Pavel din calea Damascului, de cele mai multe ori scapă observaţiilor şi lămuririlor ei.

(Preot Ilarion V. Felea, Convertirea creştină, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1935, p. 7)