O libertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevărată libertate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi și prin aceasta sclavul lui însuși.

Trebuie să te dărui unei alte adevărate libertăți pentru a primi darul libertății, și singura libertate inepuizabilă în ea însăși este libertatea Persoanei supreme.

Rugăciunea este contrariul voinței de dominație. Prin aceasta ea asigură libertatea omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui care se roagă.

Rugăciunea autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlnește libertatea absolută, libertatea în sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o amenință și care nu exercită nicio amenințare. Această libertate vrea să afirme și să susțină orice libertate care se roagă și se pune în condiția de a fi afirmată fără a se afirma ea însăși.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 74)