Sfântul Apostol Pavel are un text foarte frumos, în Epistola sa către Romani, în care vorbește despre Dumnezeu: „Pe cele ce nu sunt le cheamă, ca și cum ar fi”. Adică pentru Dumnezeu nu există virtualitate, ci numai realitate. În clipa în care Dumnezeu a gândit un lucru, acel lucru începe să existe; în clipa în care a hotărât să facă ceva, acel ceva intră în ființă. Acest fel de rugăciune, la care mă refer, cred că este cea mai înaltă treaptă, chiar pentru credinciosul obișnuit să se roage cu adevărat.

Rugăciunea încetează să mai fie cerere, devenind o permanentă mulțumire. Tot într-o rugăciune liturgică de taină, pe care credincioșii de rând nu o aud, preotul Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru Împărăția ce va să vină. Îi mulțumește pentru ceea ce nu a venit încă, dar care, în mod sigur, va veni, pentru că a fost făgăduită de Dumnezeu și tot ceea ce a făgăduit Dumnezeu începe, în ochii Lui, să devină realitate, chiar dacă nu și pentru noi. Aceasta este o formă extraordinară de a privi lucrurile.

Rugăciunea, ca izvor de putere, izvor al puterilor sufletești, fără îndoială, dar și al celor fizice, presupune, în încercările vieții, prin încercările vieții, o experiență ieșită din comun. Încercarea poate să fie o boală, poate să fie despărțirea de cei dragi, poate să fie stare de singurătate, poate să fie o întâmplare nefericită în familie. Gama e foarte largă și o putem ușor descoperi în experiența noastră de fiecare zi.

(Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, 2013, pp. 19-20)