Voi să ştiţi: toate faptele bune, cum ar fi credinţa, nădejdea, înfrânarea, curăţia, blândeţea, îndelungă-răbdarea, răbdarea, dreapta socoteală, cumpătarea, nerăutatea, toate aceste fapte bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea nu-l apropie, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu Dumnezeu. Vezi un tâmplar că face o uşă sau un dulap, orice mobilă, şi el potriveşte din vinclu şi din gealău şi din ferestrău piesele acelei mobile care ţi-o face. Iată la o uşă îi pune tăblii, îi pune frizuri, toate şi le împănează. Dar uşa aceea nu-i trainică dacă n-a plus clei. Că odată acele piese uscându-se, se desface uşa sau se corogeşte. Iar când i-ai pus clei, uşa se face tare şi este ca şi cum ar fi dintr-un lemn.

Care-i tâmplar ştie ce zic. Ia o scândură şi o geluieşte curat şi mai ia una şi o geluieşte bine şi o trage la cant, la muchie şi le pune alăturea. Şi pe urmă le pune la clei şi după ce le-a lăsat o zi-două să se încleie, trage cu gealăul şi vezi că aproape nu cunoşti unde-i lemnul şi unde s-a unit o scândură cu alta. Şi s-a făcut una prin clei. Aşa sfanta rugăciune face pe om cu Dumnezeu lipit şi unit cu unirea cea mai potrivită cât îi este firii omeneşti cu putere. Deci rugăciunea e cleiul cel duhovnicesc care nu numai apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu.

(Ne vorbește Părintele Cleopa - 15, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 42)