Rugăciunea personală – o rugăciune pe care am învățat-o de la Hristos

În repetate rânduri, însă, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage.

În cele ce urmează aș vrea să mă refer la una dintre modalitățile de rugăciune, adică din cele două: rugăciunea colectivă și rugăciunea personală. Nu voi vorbi despre rugăciunea în comun, pe care o cunoaștem din biserică, din viața noastră liturgică. Dar Mântuitorul a introdus, prin exemplul personal, întâi această rugăciune – personală. Chiar a mers până acolo încât, ca să-i trezească pe contemporanii săi, a negat valoarea rugăciunilor publice, pe care obișnuiau fariseii să le facă prin piețe, pe străzi și pe la răspântii. A osândit un astfel de mod de a se ruga, dar nu a osândit, în schimb, rugăciunea din templu, pe care a făcut-o și El, și-o făceau și Apostolii.

În repetate rânduri, însă, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc. De altfel, ca Dumnezeu, nu se despărțise de Tatăl, dar simțea nevoia, periodic, prin rugăciune directă și personală – pentru că Iisus este o persoană, iar Tatăl Său ceresc este tot o persoană – să comunice.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 12)

De la același autor

Ultimele din categorie