Biserica nu poate să existe fără rugăciunea comună şi fără comuniunea euharistică a membrilor ei. Fără rugăciunea comună, fără viaţa religioasă şi a trăirilor duhovniceşti, nu se poate vorbi despre întemeierea unei „biserici din casă”, pe care o formează familia creştină, cea mai mică celulă din trupul Bisericii lui Hristos. Acest lucru este sesizat de mulţi preoţi duhovnici. Dacă preotul se roagă pentru întreaga Biserică, pentru toţi cei care participă la Liturghie, pentru o singură gură şi o singură inimă, pentru comuniunea rugătoare şi euharistică cu Sfânta Treime, cu atât mai mult o singură inimă şi o singură gură trebuie să aibă cei care formează „un singur trup”. Cum atunci este posibil ca acest trup să nu înalţe Domnului rugăciuni comune pentru nevoile personale, să nu aducă mulţumiri şi să nu-şi întărească unitatea prin împărtăşirea comună cu Dumnezeu?

Rugăciunea comună ne fereşte de neînţelegeri, îi împacă pe cei certaţi, ajută să înlăture nedumeririle apărute. Ea trebuie practicată încă din primele zile ale vieţii de familie, pentru că mai târziu va fi tot mai greu s-o includem.

Rugăciunea comună se naşte mai uşor atunci când apare deschiderea deplină şi iubitoare a sufletelor pentru ea, când soţii caută împreună noi forme de viaţă – până în momentul când vor apărea copiii, se poate forma un singur ritm de viaţă.

Rânduiala rugăciunii comune a soţului şi a soţiei reprezintă temelia bisericii din casă. Ea ajută la înrădăcinarea rugăciunii în inimile copiilor şi la organizarea rugăciunilor comune în familie.     

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 46)