Dacă nu simți iubire pentru tot, nu iubești deloc. Dacă nu mulțumești omului, nu mulțumești nici lui Dumnezeu. Dacă recunoști pe Dumnezeu în inima ta, Îl recunoști și în semenii tăi și pretutindenea.

De aceea s-a spus să iubești total pe aproapele tău, pentru că aceasta este măsura iubirii tale pentru Dumnezeu Care nu se vede, dar Care este trăit, simțit în porunca Lui: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Adică cum iubești tu împlinirea ta fizică, omenească, cu intensitatea nevoilor ei, dar mai ales precum iubești desăvârșirea ta duhovnicească, posibilă, spre a te îndumnezei, așa să-ți iubești aproapele, pe care Dumnezeu l-a pus văzut între tine și El, să înțelegi ca iubindu-l îți recunoaște Dumnezeu iubirea pentru El. Și pentru ca să vezi și să simți că în această iubire totală este o frumusețe ca nici o alta, trebuie să fii plin de lumină, lumină pe care Dumnezeu n-o dă decât acelor inimi stăruitoare, dăruitoare și smerite.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 163)