Oare poate fi vreo ispită mai mare decât atunci când un creştin se leneveşte până într-atât că încetează a mai gândi la credinţa sa de viaţă făcătoare şi minunată, la scopul pe care ea îl descoperă, la viaţa pe care ea o făgăduieşte, la calea pe care ea o arată, la Împărăţia Cerurilor pe care ea o propovăduieşte? Trebuie să vină un creştin nou (convertit) ca să îi smulgă din amorţeala şi mărginirea lor. Iar creştinul nou – dacă nu s-a botezat pentru a se putea căsători sau pentru putere şi cinstiri – vine într-adevăr ca o îmbărbătare, ca o împrospătare… şi ruşinare. Se povesteşte despre regele franc Clovis că atunci când a auzit de pătimirile îndurate de Hristos din partea evreilor a strigat: „Ah, de aş fi fost eu acolo cu francii mei, m-aş fi răzbunat crunt pentru toate nedreptăţile faţă de El!”. Dacă lăsăm aici deoparte răzbunarea, rămâne dragostea arzătoare a unui creştin nou faţă de Mântuitorul său.

Dar şi vechii creştini pot deveni noi dacă încep să stea de strajă, dacă încep să preţuiască avuţia nepreţuită pe deplin a credinţei lor, dacă se smulg de sub năravurile nătânge ale nesimţirii. Neîncetata străjuire asupra celei mai scumpe avuţii a lor, neîncetata uimire, înnoire, schimbare la faţă şi înviere – iată mâtuitoarea normă evanghelică. Dar mai întâi de toate străjuirea asupra avuţiei credinţei lor şi păzirea acesteia de furi, dintre care cei dintâi suntem noi – prin neştiinţă şi nesimţire.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 212-213)