Acum vreo douăzeci de ani, au trecut pe la mănăstirea noastră nişte călugări din Franţa, care au vizitat Sfântul Munte Athos. De la ei am aflat că părinţii de la Sfântul Munte dau îndrumarea aceasta: ,,La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om. ŞI să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Se stie că fără aer nu putem exista. Din toate câte ne sunt necesare pentru viaţă, pentru existenţa noastră, aerul este condiţia primordială. Gânditorii de Dumnezeu şi-au dat seama că aşa cum pentru viaţa fizică aerul este cel mai necesar, tot atât de necesar ne este pentru viaţa spirituală gândul la Dumnezeu şi rugăciunea. De aceea ei vin cu ideea că la Dumnezeu să ne gândim în măsura în care respirăm. Evident, Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar gândul la Dumnezeu e bine să-l avem fără încetare, dacă se poate tot aşa de mult cum avem aerul pe care îl respirăm şi prin care existăm.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.133)