Prin smerenia sa, Sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată. El vădeşte atunci o putere și o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm și o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.

El este fiinţa umană cea mai smerită dar, în acelaşi timp, el este o figură neobișnuită și uimitoare. El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el și în ei înșiși prin el, umanitatea adevărată.

Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenția și provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit  făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate pe care eviți să le privești. El te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui; el produce în noi rușinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necurați, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 48)