Sfințenia nu se cucerește printr-o trăire nefirească, nedefinită, lipsă de disciplină, ci, dimpotrivă, ea presupune o mare disciplină, atât de mare că am putea-o numi cea mai riguroasă. Ascensiunea prin asceză, rugăciune și rupere de tot ceea ce îți aparține ca făptură pământeană, ascensiunea prin participarea la relitatea divină nu se poate îndeplini decât prin cea mai aspră și mai strânsă disciplină spirituală.

Sfințenia este semnul originarelor puteri și frumuseți în om. Acolo unde apare sfântul, apare și omul nou, omul adevărat. Nu putem crede că lumea aceasta poate deveni o lume de sfinți, dar credem că sfântul este unul dintre însoțitorii ei – cel mai mare și esențial –, credem că prezența unui astfel de exemplar uman între noi este o binefacere dumnezeiască.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 118)