Cel ce luptă să-și controleze și ordoneze moral gândurile și cuvintele trebuie să-și supravegheze și ținuta trupească și îmbrăcămintea. Primii oameni, când în ei nu exista păcat și poftă, nu au avut nevoie de veșminte, de haine. Abia după cădere au realizat că sunt goi și de aceea li s-au dat acele „veșminte de piele”, spre a-și acoperi goliciunea trupească și sufletească. Ele sunt expresie a căderii omului în poftele trupului.

Precum i se recomandă cumpătarea și echilibrul în viața interioară, tot așa i se recomandă creștinului modestia, smerenia și decența în îmbrăcăminte. Omul dinafară este după chipul celui din interior. Exteriorul caracterizează interiorul: echilibrul sau gravele dezechilibre lăuntrice. Dacă hainele scumpe, luxul în îmbrăcăminte sunt expresii ale „slavei deșarte”, hainele provocatoare, indecente, exprimă pofta și goana după plăcerea trupească și constituie o cauză de sminteală și cădere. Ceea ce trebuie să caute creștinul nu este a-și „împopoțona” trupul cu haine extravagante, după o modă ce are puține lucruri comune cu morala înaltă, ci a-și împodobi sufletul cu veșmântul virtuților: credința, temerea de Dumnezeu, înfrânarea, pocăința, paza minții și a inimii, nădejdea, smerenia, iubirea.

(Preot Ioan C. Teșu, Patima desfrânării și lupta împotriva ei. Frumusețile căsătoriei și ale familiei creștine, Editura Credința strămoșească, p. 96-97)