Este laşitatea mai gravă decât cruntul adevăr? Crezi că iubeşti, dar nu eşti sigur şi, de teamă să nu răneşti persoana despre care crezi că te iubeşte, eviţi să-i spui adevărul...

(...) Fiţi atenţi cum o complicăm noi: Măria îl iubeşte pe Gheorghe ‒ doar se vede pe ea, Doamne, iartă-mă! O femeie, când iubeşte, schimbă ţinuta, ridică sprâncenele, se uită înainte, e luminoasă. Nu poţi să iubeşti şi să-ţi pută gura, decât dacă eşti bătut în cap! Se schimbă ceva în atitudini... Şi Gheorghe vede asta, dar el e parşiv, pentru că, în timp ce iubirea femeii este absolută dăru­ire, iubirea bărbatului e ca ecluza, mai ia o ţâră, mai trăieşte un pic, o mai deschide, mai foloseşte puţin, că ăsta e sistemul ‒ n-ai ce-i face! ‒ scurtcircuitării adamice. Şi, la un moment dat, fata asta emite, prin toţi porii, dragostea ei; îi zâmbeşte, numai nu-i duce cafeaua, supiţa, ciorbicuţa, biletul de film ‒ băi, nărodule, hai odată! Ăsta, nimic! De ce? Pentru că iubirea se mărturiseşte prin cuvinte! Ca nărodul să priceapă, trebuie să-i scrii cu majuscule: Bă, te iubesc şi când eşti prost, că de aia te iubesc! Este însă valabil şi invers.

Spuneți-i celui pe care îl iubiți, că nu pierdeți nimic ‒ dacă nu vă iubește şi nu-l interesează, va spune: ești liberă, nu mai pierde timpul! Și să știți că într-o iubire cel mai prețios element este timpul. Nu because time is money, ci pentru că timpul este ireversibil.

(Părintele Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 51-53)