Sfântul să se sfințească și mai mult. Deviza noastră a tuturor, și a duhovnicilor, și a monahilor, și a mirenilor, aceasta trebuie să fie: să sporim în sfințenie. Să nu stagnăm. Capitalul cel mai mare, cel mai bun, cel mai important, cel mai puternic pentru drumul nostru este sfințenia!

Sfânt este Dumnezeu și întru sfinți se odihnește. Omul sfânt nu obosește pe nimeni, ci dă bucurie, odihnește, strălucește, iradiază atât în interior, cât și în exterior. Cel care urmărește sfințenia, nu se obosește nici pe sine, nici pe duhovnic și nici pe altcineva. Niciodată nu zice „nu”, ci întotdeauna zice: „Să fie binecuvântat!”. 

Orice ar întâlni, fie neputință, fie scăpări și căderi sau muncă grea, sufletul sfânt pe toate le depășește. Greutățile și eventualele dureri ale trupului îi dau ocazia să-și sporească sfințenia. Sufletul sfânt odihnește pe cei din jurul lui, fiindcă el e într-o legătură continuă cu Dumnezeu, neîncetat și fără oprire vorbește cu Dumnezeu. De acolo ne extragem cu toții puterile, din izvorul harului, de la Preadulcele nostru lisus. Preasfântul Dumnezeu este Cel care ne-a chemat și pe noi la sfințenie.

(Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm Cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 34-35)