Privind în urmă, părintele Arsenie vede în su­ferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un binecuvântat prilej de spiritualizare. „Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.

Imaginea puşcăriei mele - spune părintele referindu-se la trăitorii de la Aiud - este alături de grupuşorul acesta în care m-am simţit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toţi erau gata de moarte. Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toți ca pe niște luptători, alături de marii voievozi ai țării”

(Sfântul Închisorilor, Alba Iulia, 2007, p. 45)