Toţi ne aflăm în această lume ca într-o vale a lacrimilor

Deoarece nimeni nu este care să nu aibă necaz, fiecare să facă în aşa fel, să-l rabde cu bucurie, căci nu este altă cale mai folositoare spre mântuirea sufletului decât cea strâmtă şi necăjicioasă, prin care ne asemănăm şi urmăm Stăpânului nostru...

Iar acum scriem pentru felurite necazuri, fiindcă cei mai mulţi oameni au multe boli, sărăcii, strâmtorări şi izgoniri, pentru care pricină cârtesc înaintea Domnului şi se tânguiesc necunoscând această facere de bine a îndurării Lui, cu dreaptă judecată, trimiţându-le necaz vremelnic ca să nu-i muncească în veci! La aceasta m-am îndemnat mai ales, fiindcă pe unii, care erau greu bolnavi, i-am auzit hulind ca nerăbdători; şi m-am mâhnit mult de primejdia lor, ştiind de cât câştig al fericirii veşnice se păgubesc, şi câtă pedeapsă pricinuiesc ticălosului lor suflet în munca veşnică pentru neîngăduinţa şi nerăbdarea lor. (...)

Căci oamenii, de la început când intră în această lume, cele dintâi fapte care învaţă firea, sunt: plânsul şi lacrimile. Şi acestea sunt la toţi, atât la împăraţi cât şi la boieri, la săraci şi scăpătaţi. Fiindcă după obiceiul lumii este oarecare deosebire între împărat şi rob; dar la lucrurile firii, nu este nici o deosebire, şi în acelaşi fel intrăm toţi în viaţă, şi ieşim prin moarte. Deci toţi ne aflăm în această lume ca într-o vale a lacrimilor. De aceea să fim trişti, că nu este nimeni care să fie atât de mulţumit, încât să nu suspine pentru vreun necaz. Altul se vaită pentru strâmtorarea şi sărăcia sa, altul plânge pentru boală şi durerile trupului, altul jeleşte moartea rudeniilor şi a prietenilor lui, şi pe scurt, fiecare după durerea sa. De aceea zice Ecleziastul la Capitolul 40, că: „Greu este jugul pe care-l poartă fiii lui Adam, de la naştere şi până la moarte". Acestea le zice pentru suferinţele la care suntem părtaşi cu toţii. Şi chiar de s-ar afla cineva în lume atât de bine norocit încât să pară că nu are vreun necaz, însă necazul şi chinul mustrării de conştiinţă nu-i lipseşte, atât încât fără să fie cineva din afară ca să mustre pe păcătos, fiind norocos în afacerile lui este mai necăjit pe dinăuntru decât în afară. Deci, deoarece nimeni nu este care să nu aibă necaz, fiecare să facă în aşa fel, să-l rabde cu bucurie, căci nu este altă cale mai folositoare spre mântuirea sufletului decât cea strâmtă şi necăjicioasă, prin care ne asemănăm şi urmăm Stăpânului nostru, fiindcă El a ales această cale pentru Sine şi pentru cei iubiţi ai Săi, zicând către noi, că nu putem fi ucenici ai Lui, de nu vom lua Crucea să-L urmăm. Să nu nădăjduiască cineva să sporească în calea Domnului, să se facă Lui moştenitor împreună cu Sfinţii în Rai, de nu va trece prin apele acestea ale necazurilor, precum Stăpânul şi toţi Sfinţii prin Cruce s-au proslăvit. Şi să nu se lenevească, din nepăsare, auzind că are să ridice Crucea. Fiindcă, deşi mai înainte era defăimată şi osândă a tâlharilor, însă pentru că a murit pe ea Stăpânul nostru, a cinstit-o atâta şi a sfinţit-o, încât unii au iubit-o, şi au dorit să moară pe ea, ca Andrei, Petru şi alţii. Iar unii pentru evlavia Crucii, mărturisesc pe Hristos în necazurile lor, atunci când se află bolnavi sau în cea mai mare sărăcie, sau supăraţi de alte pricini, pe care le rabdă cu mulţumire pentru dragostea lui Hristos. Şi este atât de nobilă această Cruce a suferinţelor, şi atât este de plăcută Domnului, încât a făgăduit să fie împreună cu cel necăjit la suferinţele lui, ca să-l scape şi să-l mărească minunat. „Cu el sunt - zice întru necaz, - scoate-l-voi pe el şi-l voi slăvi". Cine să nu dorească necazuri, ca să aibă un asemenea prea dulce soţ credincios şi atotputernic? Atât este îndurarea lui Dumnezeu şi bunătatea, încât ne dă aceste mici şi trecătoare necazuri, ca să ne dea în împărăţia Lui, bunătăţile cele negrăite şi veşnice! Cu adevărat, trebuie să mulţumim acelora care ne fac rău şi ne ocărăsc, mai mult decât celor ce ne fac bine şi ne sprijină. Căci cei ce ne necăjesc, se fac pricină de curăţirea sufletelor noastre şi luăm iertare păcatelor; şi Dumnezeu cel milostiv, ne arată mai mare semn de dragoste, când ne trimite necazuri şi chinuri, decât atunci când ne dă câştig trecător. Aceasta ştiind creştinii cei credincioşi, doresc necazurile; iar când ele vin, le primesc ca din mâna Domnului, bucurându-se; iar când nu au necazuri se mâhnesc mult şi se amărăsc, socotind că Dumnezeu i-a părăsit, şi silesc trupul muncind cu posturi, privegheri şi altele asemenea.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 143-146)

De la același autor

Ultimele din categorie