Unul dintre cele mai grele lucruri este să-și vadă omul inima lui

Unul dintre cele mai grele lucruri este să-și vadă omul inima lui, să-și cerceteze gândurile lui, să se cunoască bine pe sine însuși. Ne cutremură golul nostru lăuntric. Ne temem, cum am spus-o de atâtea ori, de înfruntarea și de cuvântarea cu noi înșine. Nu vorbesc aici despre o plimbare fără scop în trecut, despre  o dispoziție de reverie retrospectivă. Este necesară o judecare a noastră întru cunoștință. Ce am făcut și ce nu am făcut, de ce am făcut-o și de ce nu am făcut-o.

Cultivarea inimii

Știu bine, iubiții mei frați în Hristos, că sunteți un auditoriu care nu intrați pentru prima oară în biserică. Ați auzit multe predici și felurite omilii. Ați luat hotărâri, ați avut lupte, aveți izbânzi și înfrângeri. Ce să spună în seara aceasta vorbitorul care nu vrea să vă obosească, dar nici să vă aducă o falsă mângâiere? M-am gândit, așadar, iubiții mei, să vă vorbesc, așa cum obișnuiesc întotdeauna, de mulți ani, simplu, despre cultivarea inimii.

Trecerea anilor din nefericire ne face mai leneși. Este oboseala trupească și sufletească și stricăciunea. Unul dintre cele mai grele lucruri este să-și vadă omul inima lui, să-și cerceteze gândurile lui, să se cunoască bine pe sine însuși. Ne cutremură golul nostru lăuntric. Ne temem, cum am spus-o de atâtea ori, de înfruntarea și de cuvântarea cu noi înșine. Nu vorbesc aici despre o plimbare fără scop în trecut, despre  o dispoziție de reverie retrospectivă. Este necesară o judecare a noastră întru cunoștință. Ce am făcut și ce nu am făcut, de ce am făcut-o și de ce nu am făcut-o.

Sunt oameni pe care nu-i interesează ce au făcut și ce nu au făcut. Este vorba despre cei indiferenți, de cei nesimțiți, fără conștiință și nepricepuți. Sunt și alții, sensibili, scrupuloși, preocupați și temători. Nici aceștia nu sunt cum trebuie. Trecutul este trecut. Nu putem să ne întoarcem la el și să-l îndreptăm. Putem însă să ne smerim pentru cele bune ale noastre și să ne pocăim pentru greșelile noastre. Bând băuturi îmbătătoare, luând substanțe narcotice și somnifere nu îndreptăm trecutul nostru, nici nu îl uităm, nici nu se cultivă inima. Omul care se pocăiește cu adevărat nu are neîncetate remușcări și nu se culpabilizează înfricoșător. Pocăința trebuie să ne ducă de la supărare, rușine, tulburare și frică la pace, la seninătate, la cumpătare, la străpungere și la înfrânare. Cicatricele de la rănile vindecate ale păcatelor ne amintesc apostazia noastră. Pătimirile noastre devin lecții care ne învață. Pocăința – cu harul lui Dumnezeu – transformă sufletul. Vede acum cu bucurie că este alt om, un om nou, a murit omul cel vechi al păcatului. Dacă omul simte că este alt om, acest lucru este important. Înseamnă că umblă bine pe calea pocăinței. Sentimentul păcătoșeniei noastre, iar nu uitarea păcatului conduce la iertare și la vindecarea inimii noastre.

Ca să vedem cât de curată este inima noastră, haideți să o punem la încercare. Dacă pricinile și temeiurile, imaginile, faptele, locurile păcatelor ne vin înainte, ce vom face? Dacă le simpatizăm, dacă stăm de vorbă cu ele, dacă zăbovim asupra lor, dacă luăm aminte la ele și le observăm cu atenție, atunci să știți că ceva nu merge bine. Dacă le alungăm, dacă ne scârbim și le urâm, atunci în mod sigur ne vom fi pocăit cu sinceritate. Altminteri, vom socoti că suntem bine, ne vom juca, ne vom batjocori pe noi înșine și pe Dumnezeul nostru.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

De la același autor

Ultimele din categorie