Viața lăuntrică

Așa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toți cei făcuţi din pământ „să-şi poarte crucea”, pentru a moşteni viaţa veşnică...

Când mintea creştinului care se roagă, se desparte prin gânduri proaste de petrecerea întru Cel Veşnic, atunci îl cuprinde frica, se înţelege, cea duhovnicească. A se vedea pe sine în robia patimilor josnice care îl distrag de la Dumnezeu îl supără profund. Din pricina durerii disperate rugăciunea se localizează înlăuntru, în miezul fiinţei noastre şi primeşte formă de spasm: omul întreg se strânge laolaltă, asemenea strângerii puternice a pumnului.

Rugăciunea se preface în rugăciune fără cuvinte. Aceasta este una dintre cele mai amare încercări: a-ţi da seama că te afli în groapa întunecată a păcatului, fiind nevrednic de Sfântul Sfinţilor, şi nu este alt drum, mai uşor, pentru înfrângerea patimilor. Orice faptă creştinească se leagă, obligatoriu, cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere şi cel mai mare efort.

Viaţa creştinului, în fiinţa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: „Ce ai tu? Tu urmează Mie” (Ioan 21, 22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-şi ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani şi mai departe, pe Golgota: „... căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Şi cui i s-a dat această înfricoşată binecuvântare, acela şi-a anticipat învierea sa; partea altora credinţa şi milostivirea lui Dumnezeu.

Așa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toți cei făcuţi din pământ „să-şi poarte crucea”, pentru a moşteni viaţa veşnică, (cf. Matei 16, 24-25) Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor „şi vor secera din trup stricăciune” (Galateni 6, 8; Romani 8, 13). Iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele este plină de cele mai adânci suferinţe, dar ea este însoţită şi de mângâiere cerească (cf. Matei 10, 29-30); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu şi Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile şi sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârşită (Ioan 12, 50; 17,3).

(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Piatra-scrisă, p. 18-19)

Ultimele din categorie