Poate dispune, omul, de bogăţie, de ranguri, poate dispune, omul, de toate cele materiale, dar totuşi nu-i mulţumit.

În adâncul fiinţei lui, aude o voce: „Unde eşti? Unde eşti?” O voce tainică, misterioasă se adresează omului, făpturii lui, din inima lui urcă spre raţiune, apoi îl face pe om să gândească: cine suntem, unde mă aflu, a cui suntem, de ce eu nu sunt liniştit, de ce oare eu nu sunt mulţumit, oricâte bunătăţi am eu – nu sunt mulţumit, oricâte haine frumoase am – vreau altele şi mai frumoase, oricâte lucruri mi se împlinesc pe acest pământ – nu mă simt împlinit! Vreau altceva, sunt mereu nemulţumit, mereu însetat, duc mereu dorul după ceva care nu există!

Dorul acesta, nostalgia aceasta care există în sufletul omului este dovada categorică a existenţei, a Celui ce există, a lui Dumnezeu. Dacă n-ar exista, dacă ar fi pustiu în spaţiu, univers, nimeni n-ar purta setea aceasta.

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 27)