Este considerat Părintele și Patriarhul cuvioșilor părinți athoniți. S-a născut în Trapezunt din părinți bogați și evlavioși între 925-930. Mai înainte de naștere a rămas orfan de tată și mama lui s-a îngrijit să primească o educație strălucită, trimițându-l în Constantinopol. „Iar tânărul, isteț la minte și silindu-se neobosit la învățătură, nici în virtute nu rămânea nepăsător”. În colimvitră a primit numele Avramios.

Studiile și onorurile nu au putut să-l țină în lume și pleacă în muntele Kymina din Bithynia. Acolo se întâlnește cu cuviosul Mihail cel din Maleino (+961) la care face ascultare și de la care primește schima monahală, schimbându-și numele în Athanasie. Acolo mai târziu îl va cunoaște și pe împăratul Nichifor Focas.

Liniștea îl atrage în Athos. Singura lui avuție pe care o ia cu el sunt două cărți și cuculionul bătrânului său. Face pe neînvățatul și ucenicește la un bătrân simplu la Chilia din Karyes. Când i-au descoperit înțelepciunea, s-a retras în pustietatea Melanon și peștera lui devine locul unde primește atacurile demonilor și dumnezeieștile vederi. La invitația împăratului, îl urmează pe Focas în expediția lui militară împotriva Arabilor din Creta (961) și cu rugăciunile lui îi întărește pe oștenii care se întorc victorioși.

El însuși, întorcându-se în Athos, a început să construiască, cu ajutorul financiar al lui Focas Marea Lavră „în mijlocul miilor de piedici ale demonilor și al împotrivirii aproape generale a athoniților, fiindcă se considera că Athanasie introduce în Athos o noutate”. După moartea lui Focas, sprijinul financiar pentru terminarea mănăstirii a continuat să-l dea Ioan Tsimiskes, care a dat și primul Typikon al Athosului, inspirat din concepțiile „fondatorului” Muntelui, sfântul Athanasie. Arătarea Născătoarei de Dumnezeu și izvorârea unui izvor din stâncă i-au dat puterea să-și continue lucrarea, afierosind naosul mănăstirii Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu.

Faiama cuviosului a atras mulțime de monahi „din toate neamurile”, încât să facă pustietatea athonită o petrecere a multor oameni. Duhovnicia și harul care s-au sălășluit în sufletul plin de discernământ al părintelui se arată în creșterea pe care a dat-o fiilor săi duhovnicești prin sfaturile sale, canoanele, instrucțiunile și rânduielile lui. Îl împodobea harisma lacrimilor și a minunilor. Chipul lui sfânt domnea în tot Muntele. Era un povățuitor duhovnicesc excepțional și a fost unul din reformatorii viețuirii monahale. Lavra lui a constituit modelul pentru întemeierea celorlalte chinovii athonite. Strălucirea cuviosului a depășit nu numai hotarele Muntelui, ci și ale imperiului pe care l-a influențat cu rugăciunile și învățăturile lui, lucru care arată virtuțile lui deosebite și harismele dumnezeiești pe care le-a dobândit în urma multor nevoințe aspre de mulți ani.

Sfârșitul lui este considerat mucenicesc. Supraveghind lucrările naosului iubitei lui mănăstiri a căzut cupola acoperișului și l-a zdrobit mortal, împreună cu șase dintre ucenicii lui. Mormântul lui lui se află în paraclisul Naosului. În mănăstirea lui se păstrează crucea lui grea de fier și trei toiege de fier. Viața lui și encomionul se păstrează în două variante și sunt scrise de ucenicii lui. În cinstea sfântului există multe slujbe, un mare număr de icoane portabile, fresce, miniaturi și gravuri de aramă, care arată respectul adânc și nesfârșita dragoste a tuturor monahilor din Munte.

Pomenirea lui se săvârșește cu cinste specială pe 5 iulie. 

(Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte, Editura Mygdonia, Karyes, Sfântul Munte, 2008, p. 159-162)