Cuviosul Gherontie de la Tismana, „nebunul frumos”
Îl vedeai venind de nicăieri, cu prezența sa „exotică”, liberă față de cutumele sociale îmbâcsite de formalism, și totuși nu lipsită de delicatețe și discreție. Intra în catedrală parcă furișându-se și se așeza în partea dreaptă, în fața icoanei Maicii Domnului în brațele Sfintei Ana.
Există la tinerețe mai mult ca oricând o fascinație sănătoasă de a pune mâna pe Dumnezeu, de a-L întâlni aievea, de a-L simți, de a-L vedea, de a-L cunoaște. Reflectă întru totul dorința și buna îndrăznire specifice vârstei de a face lucrurile bine, în forma lor maximală, fără rabat, aproape idealist și totuși neizolat de realitate. Tânărul vrea să cucerească lumea, înțelegând-o prin îmblânzire și intuindu-o prin semnificații personale. Dar vrea să-L cucerească și pe Dumnezeu. Și acest lucru, prin experiență nemijlocită. Însă, dincolo de efortul său, nu reușește de unul singur. Și când, deznădăjduit, pare să dea un pas înapoi, Dumnezeu îi trimite semne, conducându-l către ceea ce căuta cu ardoare – esențialul vieții: să-L cunoască pe Dumnezeu.
În seminar fiind, căutător, însă nu mai puțin și pribeag printr-ale teologiei, prin viață și prin lume, te trezeai față în față cu interogații grele ce urmau să-ți determine orientarea și întreaga existență. Toată ziua se vorbea despre Dumnezeu și El părea să fi e pretutindeni, însă nu foarte evident în inima ta. Să sari de la pământ la cer ai fi vrut, dar nu puteai, distanța nu era omenească. Să cauți explicații și înțelegeri pe măsură, nici acestea nu îți erau foarte la îndemână. Să întrebi pretutindeni și la nesfârșit, asta putea fi o soluție, dar nu obligatoriu rapidă și foarte sigură. Să îți negi căutările și să te ocupi cu ceva „mai serios”, mai din lume, mai de jos. Asta părea cea mai imediată, dar totuși cea mai puțin mulțumitoare soluție de durată.
Și în această atmosferă la limită, Dumnezeu trimite semne. Semnele sunt purtătoare nu doar de semnificație, ci și de viață. Vestitoare și garanții ale unei realități ce vine de dincolo, adiind și mângâind cu delicatețe. Semn pentru tinerețea mea, deși cuminte, totuși nu mai puțin neliniștită, a fost întâlnirea cu Gherontie, „Cuviosul”, așa cum era cunoscut în curtea Catedralei din Alba Iulia. Îl vedeai venind de nicăieri, cu prezența sa „exotică”, liberă față de cutumele sociale îmbâcsite de formalism, și totuși nu lipsită de delicatețe și discreție. Intra în catedrală parcă furișându-se și se așeza în partea dreaptă, în fața icoanei Maicii Domnului în brațele Sfintei Ana. Acolo, învăluit în semiîntuneric, se ruga pentru unii, pentru alții, pentru lume. Cu mâinile ridicate și cu stihuri repetate. Părul bălai și fața luminoasă mă făcea să-l compar cu Moș Gheorghe Lazăr, așa cum îl cunoscusem din imagini. Oamenii lui Dumnezeu se aseamănă între ei și nu doar în structura lor lăuntrică, ci chiar în înfățișarea exterioară. Când îl vedeam, acompaniat de unele lucruri pe care le auzisem despre el, mă prindea un soi de fior, o teamă solemnă, însoțite de un sentiment de fascinație evlavioasă. Îl priveam îndelung, chiar pe ascuns, dorindu-mi să ajung să-l cunosc de aproape. Prezența sa era surprinzătoare, deloc facilă. Dar te cuprindea, te învăluia și, cel mai important, te conducea dincolo de logica lumii în spațiul credinței, ca poartă înspre Împărăția râvnită. La slujbe sau după slujbe se ruga, ba rostind cuvintele, ba cântându-le, într-un strigăt prelungit, cuprinzând lumea cu brațele sale. Iar zâmbetul pe care-l arăta discret mă făcea să cred că vedea mai mult decât noi și mult mai departe.
Știam atât de puține lucruri despre biografia acestui om. De fapt, până de curând, informațiile despre itinerariul său lipseau aproape complet. Nici nu păreau să conteze atunci, de vreme ce mă bucuram de prezența lui vie. Îmi doream să îl cunosc înde-aproape. Lucrul acesta mi-a fost mijlocit de unul dintre colegii de seminar, Cristian (Sibișan), care se ocupa de curtea Catedralei.
Nu îmi aduc aminte detalii legate de prima întâlnire, însă două momente pe care le-am petrecut împreună cu Gherontie și Cristian sunt foarte vii în mintea mea. Primul se leagă de o rugăciune prelungită aproape o oră în eclesiarhie unde obișnuia să fie găzduit. Ne rugam Maicii Domnului cu imnul „Cuvine-se cu adevărat”, toți trei cu mâinile ridicate, cerându-i însoțirea. Era o lecție de cum să te rogi. În mod normal, o astfel de rugăciune ne lua poate vreo trei minute, chiar și cântată. Atunci, în mai bine de 45 de minute, nici măcar nu am ajuns la final. Drumul era lung – de la gură, la minte și apoi la inimă. La el cred că fusese parcurs repede. Noi, însă, aveam nevoie de mai mult. Textul devenea rugăciune, cuvântul devenea purtător de Duh. În acea seară am fost tare bucuros. Nu înțelegeam bine de ce, poate doar puțin intuiam. Această primă experiență ni-l descoperea pe Cuviosul Gherontie în starea lui „cuminte”.
Cea de-a doua situație pe care o să o evoc acum îl surprinde în forma lui „surprinzătoare” pe care o lăsa să se ivească mereu. Îmi amintesc că tot împreună cu Cristian am pus la cale o vizită în cămin. Drumul de la Catedrală la Seminar a fost o întreagă aventură. Alerga, dansa, cânta, îmbrățișa, glumea sau zâmbea. Și nu doar cu noi, ci cu oricine îi ieșea în cale. Pătrunzând în grupul unor fete, care se plimbau pe stradă, ne spunea nouă vorbe de șagă: „Ți-ar fi bună mie”. Era un „trubadur” al Duhului în acțiune, mai mult neînțeles de cei din cale, dar și de noi. Reacția noastră era amestecată – ba zâmbeam, ba ne fâstâceam, sau ne simțeam importanți. De acum aveam conștiința, fie și ea destul de copilărească, că eram companionii unui sfânt, chiar și non-conformist. Ce s-a întâmplat în cămin nu îmi amintesc, însă mi-a rămas în minte acel timp „mare”, în care m-am simțit un privilegiat, un răsfățat al lui Dumnezeu.
Mai adaug un lucru important. Când te întâlnești cu un om al lui Dumnezeu îți dorești un cuvânt nemijlocit pentru tine, duhovnicesc, tainic și profetic. L-am primit și eu, dar fără să-i intuiesc sensul. Nici atunci, precum nici acum: „Valentine, Valentine, ce zic munții despre tine!” L-am luat așa cum mi l-a dat ca pe un dar personal. Nu l-am supus analizei, ci l-am adăpostit în adâncul simțirilor mele. Cuvântul a fost însoțit și de un dar – cum iubea așa de tare Împărăția, mi-a oferit un desen viu colorat reprezentând „Cetatea din ceruri”, cu valoare revelatorie a vioiciunii și a bucuriei specifice, pe care el însuși le simțea și le oferea celor din jur.
În partea finală voi spicui câte ceva și din biografia sa, care să contureze povestea de până acum. Cuviosul Gherontie se naște în ziua de 4 noiembrie 1934 în satul Viscri, Țara Făgărașului. Primește numele George, dar i se spune Gheorghe sau Gheorghiță. Printre rânduri, în cuvintele sale, se putea citi evlavia față de părinții săi, mama Ileana și tatăl Ioan. A mai avut doi frați, Ioan și Rafila. Căutarea sa monahală este susținută de unchiul său, Părintele Modest Aldea, fost stareț al Mănăstirii Ciolanu, apoi eclesiarh al Catedralei din Buzău.
Râvna pentru o viața ascetică a fost o coordonată prezentă în viața sa încă din adolescență, cu precădere postul și rugăciunea, care l-au însoțit toată viața. Mergea mereu atât la Mănăstirea Ciolanu, cât și la Buzău. După moartea unchiului său în anul 1956, timp de trei ani, viața sa a însemnat o succesiune de viețuire în mănăstire cu cea de muncă la câmp pentru susținerea familiei. După decretul nefast din anul 1959 împotriva călugărilor, Cuviosul Gherontie a fost pus în închisoare. Forma de „nebunie în Hristos”, și-a asumat-o aici, de pe urma unei arătări a Fecioarei Maria, confirmându-l în această chemare specială. Acest moment a fost succedat de diverse internări în spitale de psihiatrie, comandate de regim, potrivit modelului vremii.
„Nebunia” sa însemna un protest față de lume, în varianta ei seculară, și, în consecință, opțiunea lui vădită pentru Împărăție. Dintr-o cetate în alta, de la o casă la altă, de la unii la alții, se preumbla și se oprea acolo unde era primit. De la Alba Iulia la Craiova, de acolo la Iași sau la Deva, sau în multe alte orașe, mănăstiri sau case binevoitoare. Printre vorbele sale încurcate, în duh de rugăciune, puteai simți cuvânt viu, mântuitor, atunci când te așteptai cel mai puțin. Așa l-am întâlnit și eu în diverse rânduri.
Pleacă în eternitate în orașul nașterii Domnului, la Betleem, în ziua de 13 octombrie 2018 și va fi înmormântat o săptămână mai târziu lângă fereastra altarului Mănăstirii Tismana, pe care o cercetase în dese rânduri, prohodit de un sobor mare de preoți. La o zi după înmormântarea sa, pe 22 octombrie, întorcându-mă spre Cluj de la Craiova, am poposit la mormântul său, rememorând întâlnirile pe care le-am avut. Era pace multă acolo, dar în sufletul meu se așternuse și un ușor regret, mi se părea că toate întâlnirile rămăseseră neterminate. Iar în urechi îl auzeam spunându-mi: „Asta se știe pe de rost…”
(Sursa: radiorenasterea.ro)
