Al lui Neofit, preotul monah și zăvorât, cuvânt de laudă la cel între sfinți părintele nostru Ghenadie, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre Epistola lui Enciclică și de ce cinstitele lui moaște nu au fost mutate în cetatea imperială

Binecuvântează, părinte,

1. Ghenadie, viteazul[1], luptătorul dreptei credințe, Ghenadie vestitul, întărirea Bisericii, Ghenadie, faima cuvioasă a ierarhilor, întărirea ortodocșilor, strălucirea ierarhiei, tâlcuitorul harului, învățătorul dogmelor dreptei credințe, păzitorul și legiuitorul canoanelor bisericești, luminătorul celor ce zac în întunericul necredinței, sfeșnicul întregii lumi, păstorul și întâistătătorul marii cetăți împărătești, învățătorul harului al întregii lumi, ne-a chemat astăzi pe toți la sărbătoare duhovnicească[2], pentru ca să-L slăvim pe Domnul[3], Cel Care l-a slăvit pe el, care s-a mutat din această viață vremelnică și mult ostenitoare la viața cea nemuritoare, fiindcă drepții sunt vii în veac și întru Domnul este plata lor și grija lor la cel Preaînalt[4] și că, primind de la El pecetea împărătească a buneicuviințe și cununa frumuseții[5], precum este scris vor împărăți împreună cu El.

2. Pentru aceea și noi suntem datori să-I mulțumim și să-L slăvim pe El ca pe un dătător și dăruitor al atâtor și atâtor bunătăți, și nu numai atât, ci să cinstim pomenirea anuală a slujitorului Său Ghenadie, atât cât este cu putință. A cărui dumnezeiască petrecere o voi spune limpede, așa cum am putut să o înțeleg din câteva scurte memorii.

3. Acest viteaz Ghenadie era preot al Marii Biserici, împodobit în faptă și cuvânt, strălucind până la extrem în cuvioșia vieții, a avut mare faimă la toți. A înflorit în ultimii ani ai împărăției lui Leon cel Mare, supranumit Makelli, când și preacuviosul Daniil în Anaplo stătea în aer liber pe stâlp și ca un luptător[6] lupta împotriva patimilor și demonilor și Sfântul Andrei, vestitul nebun de voie pentru Hristos, era cunoscut batjocorind și batjocorit fiind, ca unul care socotea jucării deșarte cele ale lumii.

4. Dar după ce a murit Anatolie, care era pe atunci patriarh, marele Ghenadie este prohirisit cu vrednicie, prin hotărârea lui Dumnezeu, de împăratul și de Sfat și de Marea Biserică, după rânduiala canonică, și este adus precum făclia în sfeșnic[7] pe tronul patriarhal, luminând pe cei din întunericul necredinței[8] la lumina cunoștinței de Dumnezeu cârmuind ca cel mai bun cârmaci corăbiile Bisericii treisprezece ani și două luni, fiind al optulea episcop după Sfântul Ioan Gură de Aur, ale căror nume sunt acestea: Arsachie, Atticus, Sisinie, Nestorie (nebunul împotriva Născătoarei de Dumnezeu), Maximian, Proclu, <Flavian>, Anatolie, al căror urmaș, cum am spus mai înainte, este Ghenadie cel mare.

5. Dar a venit și împărăția lui Anastasie Dikoros, ereticul, care a și fost fulgerat de dumnezeiasca mânie. Dar Ghenadie, ca un astru luminos strălucind în lume mărgăritarele dreptei credințe, a luminat lumea păstorind turmele lui Hristos întru cuvioșie și dreptate[9] și păzind legile predaniilor apostolice cu privire la cei ce hirotonesc și la cei hirotoniți, plinindu-le în faptă și cuvânt și învățându-le.

6. Dar fiindcă patima tiranică a iubirii de argint s-a întărit ca să biruiască pe unii episcopi și au îndrăznit să măsluiască legile hirotoniei și să hirotonească pentru bani și să scoată la vânzare harul Duhului, cel care nu se poate vinde[10], a auzit aceasta marele Ghenadie și a suferit foarte. Pentru aceea și scrie în chip înțelepțit de Dumnezeu o epistolă enciclică sinodală[11], care îi includea adică pe toți arhiereii din toată lumea, cu următorul cuprins:

7. „Preacuvioșilor și iubitorilor de Dumnezeu, fraților noștri și împreună-liturghisitori cu noi și mitropoliți.

Ghenadie și împreună cu el sinodul adunat în Domnul salutare!

Stăpânul nostru Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, hirotonindu-i pe sfinții Lui ucenici învățători a toată lumea și trimițându-i să propovăduiască Evanghelia, zice în dar ați primit de la Mine, în dar să dați[12], adică nimic să nu primiți pentru ea, aur sau argint sau aramă sau altceva pământesc și materialnic. Această poruncă ne este poruncită și nouă prin aceia, ca unii care am fost învredniciți de același loc și treaptă, precum ei. Și precum aceia atunci, așa și noi acum suntem datori să păzim cu exactitate porunca. În dar ați luat, în dar dați, zice. Ce este mai limpede decât această poruncă? Ce este mai de folos pentru cei ce cred? Vai de cei care încearcă să dobândească sau să dea pentru bani darul lui Dumnezeu. În amărăciunea fierii, cum zice Petru, și în legătura nedreptății[13] unii ca aceștia au fos robiți de iubirea lor de argint.

8. Pentru aceea și al doilea canon al celor șase sute treizeci de sfinți Părinți de la Calcedon a hotărât prin sinod, zicând: „Dacă vreunul dintre episcopi săvârșește hirotonie pentru bani și va hirotoni episcop, sau episcop vicar sau preot sau diacon sau iconom sau orice altceva dintre cei numărați în cler și va coborî la vânzare harul care nu se poate vinde și este mustrat, să se primejduiască cu privire la propria treaptă atât cel ce hirotonește, cât și cel hirotonit, și străin să fie de vrednicia pe care a primit-o pentru bani”[14].

9. Bune și drepte sunt poruncile Sfinților Părinți că au tăiat și lepădat orice încercare diavolească și iubitoare de argint adusă împotriva darului duhovnicesc. Dar nici înainte de hirotonie, zice, nici după hirotonie nu este permis să se ia ceva pentru ea. Căci tot a lua este, oricând s-ar lua.

10. Au fost aflați unii în ținutul Galatei, călcând aceste mântuitoare și sfinte porunci pentru câștig rușinos și iubire de argint și pentru aceea și noi în această Nouă Romă și cetate împărătească după sfântul sinod adunat de noi statornicim, potrivit cu cele de mai înainte să nu se primească bani sub nici un pretext, născocire sau metodie, ca să tăiem complet această boală nelegiuită și spurcată din sfintele biserici ale lui Dumnezeu[15], pentru ca mâna celui ce hirotonește fiind liberă de orice neguțătorie și curată, și venind de sus harul curat al Duhului Sfânt, să desăvârșească pe cel hirotonit și să nu fie oprit, fiindcă mâna deja este întinată prin bani. Căci trebuie ca cei ce hirotonesc să fie slujitori ai Duhului, nu vânzători ai Duhului și harul să fie har și nicidecum să nu mijlocească argintul.

11. Pentru aceea să fie public dezmințit și străin de orice vrednicie arheirească și supus blestemului anatemei atât cel ce o primește, cât și cel ce o dă pe aceasta prin bani, fie că se mustră cel ce face aceasta, fie că nu se mustră. Iar noi am exprimat această hotărâre prin sinod împotriva celor ce încalcă acestea și o grăim întregii voastre frății în Hristos. Și întăriți-vă întru Domnul, fraților iubitori de Dumnezeu”.

12. Vrednică de laudă și înfricoșătoare este epistola aceasta, ca una care taie orice neguțătorie a bisericilor lui Dumnezeu[16]. Dar această poruncă nu au suferit nici să o audă unii dintre episcopi și mai cu seamă aceia care au mintea și mâinile gata de a lua. Dar vor auzi aceasta chiar fără să vrea, atunci când Episcopul tuturor, Cuvântul lui Dumnezeu, punând înaintea fiecăruia pe toate goale și descoperite[17], va zice celui vinovat: Mustra-te-voi și pune înaintea ta toate păcatele tale[18], despre care eu nu vreau să vorbesc mai pe larg. Dar și acestea le-am spus urmărind înlănțuirea epistolei și vrând să arăt minunata și marea evlavie a marelui Ghenadie.

13. Acesta, fiind insuflat de Duhul Sfânt, și fiind luminat mai înainte de sfârșitul său și nesuferind să moară în cetatea în care domnea împăratul eretic, pretextând o boală și o neputință, prohirisește patriarh pe un oarecare preot al Bisericii lui, pe nume Acachie. Iar el însuși, petrecând în tovărășia multora, croindu-și și purtând tunică de piele lucrată și încingându-se pe dedesupt cu fier, a ieșit pe ascuns din cetate noaptea, avându-l martor de taină al celor petrecute pe Nil, un monah evlavios, căruia i-a și poruncit să nu spună nimănui niciodată cele despre el.

14. Luându-l tovarăș de călătorie pe acest ucenic, vine la Ierusalim. Și închinându-se la mormântul de viață purtător al lui Hristos și închinându-se la fiecare din sfintele locuri și rugându-se, nici în acestea nu și-a dorit sfârșitul, ci degrabă se întoarce în Cipru și, acostând în portul cetății Pafos, nici în aceasta nu a ales să rămână, ci lăsându-l în ea pe ucenic, s-a avântat în muntele în care odinioară Ilarion cel Mare a întemeiat palestră[19] de liniște și nevoință împotriva demonilor.

15. Dar pe când mergea el mai agale din pricina neputinței trupului, îl apucă pe el noaptea pe drum și mare viforniță și furtună. Și rătăcindu-se din cale, umbla de ici, colo. Și ca să fie cunoscut Domnul făcând judecată[20], ajunge într-un sat numit Kissoptera, care era și o suburbie a episcopiei din Pafos, și ajunge la poarta unei femei văduve care avea doi copii.

16. Și după ce a bătut de mai multe ori în poartă și a strigat, nu s-a plecat femeia să vadă cine era strâmtorat de vifor și bătea la poartă. Ceea ce și noi adeseori pătimim, când pentru mulți ne împietrim milele ospitalității și nu deschidem deloc străinilor, închizând milele lui Dumnezeu cele deschise pentru noi. Aceasta făcând și nenorocita aceea femeie, nu s-a îndurat să deschidă străinului. Iar acela din pricina mulțimii zăpezii și înghețat fiind de frigul de afară și-a dat duhul Domnului[21] în ziua a douăzecea a lunii noiembrie.

17. Dar fiindcă în cele ce păcătuiește cineva, în aceleași se și pedepsește, iată și femeia cum era slăbită și ea de frig, (și) împreună cu copiii ei erau pe jumătate uscați și pe jumătate morți de frig cu dreptate. Dar când s-a făcut dimineață[22], au venit unii dintre vecini și l-au găsit mort pe străin și pe ai lor pe jumătate morți. Și au priceput că din pricina străinului aceștia au fost trecuți cu vederea, fiindcă și ei l-au trecut cu vederea pe el. Pentru aceea l-au și înștiințat în grabă pe episcopul Yperorios[23] (că acesta era numele lui într-adevăr, sau că el era străin de felul său, nu știm să spunem).

18. Iar el trimite pe unul dintre preoții lui și pe un laic împreună cu el ca să-l îngroape pe străin. Și laicul a venit mai înainte, a ajuns cu bine vestind deja și venirea preotului. Dar preotul acesta, ajungând până la un izvor cu apă nu i s-a părut că vede un izvoraș, ci un râu foarte mare și fără capăt. Și spăimântându-se, a făcut cale întoarsă, nici îndrăznind să se arate episcopului. Dar iarăși aleargă în grabă din Kissoptera la episcop un alt sol, povestind cele despre monahul străin și despre suferința femeii.

19. Aflând și de la preot că a fost zădărnicit de un râu mare, într-un loc unde nu era nici un râu, a presupus că monahul acela străin trebuie să fi fost unul dintre sfinți și prin urmare nu mai trimite pe unii, ci el însuși cu clerul și cu adunare de popor pornește la drum. Dar ajungând la izvorul de care am vorbit mai înainte, văd iarăși nu doar un râu mare, ci și negură deasupra apei[24].

20. Și atunci Episcopul a știut în mod limpede că străinul acela este cineva mare și noi suntem nevrednici de a ne apropia de el. Pentru aceea și îndeamnă să se roage cu tărie la Domnul, ca să le îngăduie trecerea spre străinul acela. Și făcându-se rugăciune încordată și strigare, Doamne miluiește!, degrabă s-au făcut nevăzute și râul, și negura. Și s-a văzut iarăși numai izvorașul de apă pe care episcopul l-a și numit apa Omoron (căci omoron se tâlcuiește „ceea ce este aproape și nu departe”).

21. Iar episcopul și toți cei dimpreună cu dânsul, ajungând, îl văd pe străin mort purtând haină de piele și fier pe dedesupt. Dar cine era, și de unde, nimeni nu putea să știe. Atunci poruncește episcopul ca femeia aceea slăbită împreună cu fiii ei să fie adusă la picioarele sfântului, rugându-l pe el să dea iertare femeii și să dezlege pedeapsa. Ceea ce s-a și întâmplat. Și tămăduiți fiind, s-au ridicat și săltau și umblau pe picioare, slăvindu-L pe Domnul[25] împreună cu toți, și pe străinul acela, sfântul Lui.

22. S-a făcut faimă mare la cei din castru și din sate că a adormit un monah făcător de minuni în moșia episcopiei Kissoptera, și episcopul împreună cu clerul a venit la el. Pentru aceea din toate părțile alergau toți ca să vadă cine oare era monahul acesta făcător de minuni. Această faimă l-a atras și pe Nil, de care am vorbit mai înainte împreună cu toți, care venind și văzându-l și recunoscându-l pe învățătorul lui se tânguia, văitându-se mai mult decât toți. Și îl mărturisește pe el ca fiind starețul lui, dar cine este și de unde este nu a suferit să spună, până ce episcopul, luându-l pe el deosebi, l-a rugat, jurându-l pe el să descopere cine este și de unde este sfântul acesta.

23. Iar el, răspunzând, a zis: „Mie mi s-a poruncit de către el să nu fac cunoscut nimănui cele ale lui și am păzit porunca aceluia, dar fiindcă el a părăsit viața, iată, înaintea tuturor acum voi spune taina. Să știi, așadar, stăpâne, că acest biet monah care se vede străin și sărman, este Ghenadie, arhiepiscopul Constantinopolului, care de voia lui, părăsind tronul și mie, celui mai mic, încredințându-mi taina, am ieșit din cetate pe ascuns, noaptea, timpuriu, și ne-am coborât la Ierusalim și acolo, după ce ne-am închinat, ne-am despărțit în Cipru. Și pe mine m-a lăsat în castrul din Pafos. Mă voi duce, zicea, să văd locul în care s-a liniștit oarecând Ilarion și apoi mă voi întoarce. Și aceasta știu, dar în ce chip a ajuns aici și a murit nu știu”.

24. Acestea spunându-le ucenicul și restul istorisirii, s-a minunat episcopul și tot poporul și au slăvit pe Dumnezeu[26] și pe robul Lui cel ascuns. Apoi poruncește episcopul să se facă un sicriu nou[27] în care au fost depuse sfintele moaște cu slavă și cântări și multe tămâieri. Și îl ridică pe acesta cu multe făclii și mult alai, ca să-l petreacă și să-l înmormânteze în sfânta episcopie. Ajungând la loc, acolo unde acum este construită biserica lui, greutate și slăbiciune i-a apucat pe cei care duceau chivotul și l-au pus pe el pe pământ pentru a se odihni. Dar să-l mai ridice din acel loc nu au mai putut nicidecum, ci ca și cum l-ar fi fixat rădăcini adânci a rămas nemișcat.

25. Atunci au cunoscut toți că în acel loc dorea sfântul să fie înmormântat. Pentru aceea l-au și înmormântat pe el cu cinste în acel loc și a devenit mormântul lui pentru cei ce se apropiau cu credință izvor purtător de tămăduiri și toți slăveau pe Dumnezeu[28] că o astfel de comoară și tămăduitor li s-a dăruit lor. Fiindcă și el a fost zdrobit de mult frig, și el însuși a murit de mult frig, a dobândit har tămăduitor pentru patima aceasta. Apoi s-a zidit deasupra mormântului său și o biserică în numele sfântului, și Nil ucenicul a fost hirotonit ipodiacon, dar apoi a murit și el după puțină vreme, pentru ca, după cuvântul Domnului, acolo unde este stăpânul, acolo și slujitorul lui să se slăvească împreună cu el[29].

26. Dar vrednic de cercetare mi se pare cum de nici unul dintre împărați sau patriarhi nu s-a pornit să mute sfintele moaște ale sfântului în cetatea imperială, precum multe alte moaște ale sfinților au fost mutate. Dar mie mi se pare că nu a binevoit sfântul pentru aceasta, a binevoit mai degrabă să rămână pelerin, ca unul care fugea de slavă deșartă, și ca să spună cele ale lui David: Căci străin sunt eu la Tine și străin[30] în această insulă Cipru, și pentru ca, atunci când va trimite Fiul omului pe îngerii Lui, să-i adune pe aleșii Lui de la marginile pământului[31] nu din reședință imperială, nici de pe tron, ci din vreo margine de lume fiind luat, să fie înălțat potrivit cuvântului dumnezeiesc, ca unul care se smerea pe sine[32]. Căci cel ce moare în virtute și în evlavie, chiar dacă va fi în țară barbară, cu nimic nu se păgubește, după cum și cel ce moare în păcat și în necredință și moare în cămări împărătești cu nimic nu se folosește.

27. Și mărturie cuvântului meu este, pe lângă multe altele, și împăratul de care a fost vorba mai înainte Anastasie, care datorită multei și negrăitei îndelungi răbdări a lui Dumnezeu a împărățit douăzeci și șapte de ani în chip nelegiuit[33]. Apoi vede în somn un tânăr înfricoșător ținând în mână un codice scris și, desfășurându-l pe el, zice către el: „Iată, pentru necredința ta șterg din viața ta paisprezece ani și i-a șters pe aceștia cu condeiul. Nu a trecut mult și în mijlocul palatului lui au căzut fulgere și tunete și arătări înfricoșate și toți au fugit din palat și el a fost lăsat singur fugind de ici, colo de lovitura fulgerului.

28. Într-unul dintre iatace, în așa numitul Oaton, fulgerul trăsnindu-l, a fost aflat mort. Și a fost depus în Biserica Sfinților Apostoli în raclă de piatră, de unde și după câteva zile a strigat, zicând: „Miluiți-mă și deschideți-mi mormântul!”. Dar când unii i-au răspuns că altul împărățește a zis: „Nu mă interesează. La mănăstire duceți-mă!”. Lăsându-l pe el și după câteva zile deschizând mormântul, a fost aflat că de foame și-a mâncat bocancii și brațele, fiindcă era eretic.

29. Iar dacă cineva zice nedumerindu-se cum de a strigat din mormânt după moarte, să asculte dezlegarea. Este limpede că de multa frică ce l-a cuprins pe el, odată cu nenorocitul trup, a murit împreună și nenorocitul suflet, fiindcă nici îngerul nu a binevoit să se apropie de el, nici demonii nu au îndrăznit să se apropie din pricina dumnezeieștii urgii.

30. Și a fost prin urmare îngropat trupul cu tot cu suflet. Dar fiindcă acesta este nemuritor și fiindcă, din pricina unei oarecare liniști din mormânt, a fost slobozit de frică și revenindu-și în simțiri, a strigat prin trup cuvintele amintite mai înainte, dar nu a fost ascultat, ca să mai iasă la lumină din pricina necredinței lui de mai înainte, fiindcă toate sunt bune la vremea lor[34]. Dar în iad, zice, cine se va mărturisi Ție?[35] Căci obișnuiește Scriptura adeseori iad să numească și mormântul în care acela a fost înmormântat cu sufletul și erezia.  

31. Dar erezia lui era cea numită a achefaliților, care rău început a avut de la un oarecare Sever[36]. Dar au fost numiți achefaliți, pe cât mi se pare mie, fiindcă prada credinței și capul bunătăților, întruparea Domnului, au lepădat-o în chip fără de minte, presupunând că ea este vreo aparență și închipuire și nu întrupare în adevăr. Pentru aceea au și încercat să unească la cântarea trisaghionului „Sfinte Dumnezeule, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”. Iar unii ca aceștia se numesc theopashiți, ca unii care spun că dumnezeiasca fire a pătimit, iar nu firea omenească. O, cea mai de pe urmă nebunie! Cum nu s-au gândit că firea cea netrupească nu este cu putință nici să fie stăpânită, nici să pătimească vreodată? Dar dacă trupul lui Hristos nu ar fi adevărat, cine a supt, cine a fost tăiat împrejur, cine a fost botezat, cine S-a ostenit, cine a mâncat împreună și [***]