„Dacă înțelegem ce a fost Iisus ca om, ar trebui ca ceva în noi să-l dorească.” (Pr. Rafail Noica, Conferința de la Limours)

Ceea ce ne vindecă de dorința de a ne scăpa viața, de tiranicul instinct de conservare, este vederea Împărăției lui Dumnezeu. Doar de dragul ei ne vom lepăda de noi înșine și ne vom lua crucea. Doar fascinați de ea îl vom urma pe Iisus pe drumul imposibilului.
Veți spune: da, dar puțini sunt cei care au văzut în timpul vieții Împărăția. Chiar și dintre apostoli, doar trei au fost luați pe Tabor ca s-o vadă! La această obiecție nu pot decât să vă strig din rărunchii inimii: Împărăția lui Dumnezeu n-au văzut-o decât cei care nu s-au uitat, o clipă măcar, cu toată atenția inimii lor, la Iisus!

Cine n-a văzut Împărăția Cerurilor? Doar cine n-a citit sau ascultat Evanghelia cu dorința de a-l înțelege, de a-l simți și vedea pe Iisus. Căci din auzirea cuvintelor lui cu inima și din portretul pe care i-l zugrăvesc faptele, Iisus apare conștiinței noastre plin de lumină, ca pe Tabor. Cuvintele și faptele Lui au lumina aceea. Desigur, pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut, cu adevărat, cu toată ființa lor, un om! Dar văzul și auzul inimii ne sunt acoperite, în întregime, de sinele nostru și de lumea lui...

În acest sens vorbește El despre rușinarea de Persoana Sa. Ca să te rușinezi de cineva, trebuie să-l cunoști. Nu te poți rușina de un necunoscut! Te rușinezi de un om doar din pricina a ceea ce auzi și vezi la el! Care sunt cuvintele și faptele care v-au făcut să vă rușinați de Mine, întreabă Iisus? Sau care sunt cuvintele și faptele Mele, pentru care v-ați hotărât să Mă ignorați? Dacă M-ați cunoaște, v-ați da viața pentru Mine spunând: slugi netrebnice suntem căci n-am făcut decât ce eram datori, față de ceea ce am auzit și văzut, să facem. Și totuși de ce-l ignorăm sau ne rușinăm de El? Răspunsul e dat tot de El, Cel ce știe toate: „neam desfrânat și păcătos”. Neam flămând și însetat doar de el însuși. Iar în Mine n-ați găsit păcat și, de aceea, am devenit neinteresant pentru voi. Sinele vostru nu Mă vrea, pentru că Eu nu-i ofer ce caută el. Dar este drept și bun ceea ce caută? Îi va da viață sau moarte?

Dacă am mai avea urechi de auzit conștiința, dacă nu ar fi acestea acoperite de căștile la care inima își ascultă doar propriul glas și propriile dorințe, dacă n-am asculta continuu doar muzica și știrile care se dau pe postul de radio al Ego-ului, L-am auzi pe Iisus. Și ne-ar înspăimânta nedreptatea pe care i-o facem! Nedreptate care nu-L condamnă și-L ucide doar pe El, ci și sufletele noastre. Pentru că ce-i facem Lui, îi facem conștiinței noastre...

Dar, dacă I-am cere lui Iisus iertare, nu pentru ce am făcut și am spus, ci pentru cine suntem, ne-am elibera de noi înșine și am putea spune: Acum vorbește Doamne, robul tău ascultă! Și ascultându-L am începe să vedem, răsărind din întunericul propriilor inimi, ca o nouă viață, ca o nouă iubire, ca o nouă nădejde, Împărăția lui Dumnezeu. Din cuvintele lui Iisus ar dospi în noi, din aluatul dragostei Lui în făina ființei noastre, omul ceresc: crescând din adâncul „de dincolo” al inimii, în suflet și în trup.
Și, dându-ne la o parte sinele ca pe o piatră de mormânt, ar răzbate, apoi, în afara noastră, într-o bucurie de a fi mai mare decât această lume și mai tare ca stăpâna ei, moartea. Atunci, Împărăția din lăuntrul nostru ar deveni Împărăția din mijlocul nostru, părtășie întru lumina cea vesnica a Evangheliei. Și, în dăruirea reciprocă a acestei lumini, ne-am descoperi, uimiți, fericirea....

Să te lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea și să-L urmezi pe Iisus, afară din neamul păcătos și desfrânat care este lumea aceasta, nu poți decât cu sufletul străbătut și mișcat, de lumina care strălucește din cuvintele lui Iisus. Această strălucire sfâșie întunericul din noi în strigătul nostru de pocăință. Strigăt care îi cere lui Iisus să ia locul sinelui! Strigăt care îi cere lui Iisus să ia locul vieții noastre păcătoase și viclene! Strigăt prin care îi cerem lui Iisus să ia locul iubirilor noastre bolnave! Strigăt prin care lumina Împărăției răsare și sporește în suflet, smulgându-l din singurătatea în care i se usucă rostul...

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!