Părinte, dacă fac rugăciune pentru cineva, deși acela nu cere ajutor, se va folosi?

Aceasta va depinde de multe. La început, dacă acela a avut intenție bună, dar n-a fost ajutat, este în­dreptățit să primească ajutorul dumnezeiesc. Chiar dacă nu s-ar ruga alții pentru el, Dumnezeu va iconomisi ca acela să fie ajutat mai târziu. Iar dacă el însuși va cere de la început ajutor, Dumnezeu va interve­ni mai devreme și astfel va fi ajutat. Altfel, va fi aju­tat mai târziu. Prin rugăciune Îi dăm lui Dumnezeu „dreptul” să intervină. De obicei, dacă un om cere aju­tor cu toată inima sa și spune cu smerenie: „Părinte, roagă-te și pentru mine!”, îți rănește inima și nu-l mai poți uita. În timp ce dacă spune în mod superficial: „Fă și pentru mine vreo rugăciune...”, ca și cum ar spu­ne „Hai, sănătate!”, cum să-ți aduci aminte de el?

Atunci când rugăciunea se face din inimă, cu durere pentru problemele lumii, oamenii care cer în vremea aceea ajutor de la Dumnezeu îl primesc ime­diat! Pot da multe exemple concrete. Cu câțiva ani în urmă, un om cu totul deznădăjduit, în „întunecarea” lui a trecut granița și s-a aflat la Parapetasma. Acolo l-au luat drept spion, l-au prins, l-au chinuit și l-au în­chis, iar el în închisoare se ruga.

Un monah, cunoscut de-al meu, a aflat despre necazul lui și s-a rugat: „Dumne­zeul meu, Te rog eliberează-l! Pentru Tine este ușor să faci aceasta!”.

După ce l-au închis, l-au chemat să-l ancheteze. În urma anchetei, omul acesta s-a „trezit” pe teritoriu grecesc. Când grecii l-au cercetat, el a spus: „M-au bătut, m-au închis, m-au cercetat. După ace­ea nu-mi mai aduc aminte de nimic. Nu știu, nici nu mi-am dat seama de felul în care m-am aflat la piche­tul grecesc”. Aceasta este puterea rugăciunii. Rugă­ciunea înduplecă pe Dumnezeu.

Este bine ca „telefonul nostru fără fir” (n.r. ‒ așa numea Sfântul Paisie rugăciunea către Dumnezeu) să lucre­ze mereu, pentru a putea să ajute pe toți oamenii care cer ajutor. În armată, la Transmisiuni, urmăream posturile străine, dar ajutam și pe ai noștri. Făceam pe intermediarii între posturile noastre ce erau de­parte de centru și nu se auzeau. Le luam semnalele și le transmiteam mai departe. Eram întotdeauna doi oameni și alcătuiam două grupe. Pentru că de ar fi fost unul singur, s-ar fi întrerupt și nu l-am fi pu­tut ajuta pe celălalt care cerea ajutor, iar semnale­le lui n-ar fi ajuns la destinație. Atunci când o astfel de stație lucrează mereu, poate ajuta pe cei ale căror semnale nu ajung la unitatea lor. La fel, și cel care are îndrăzneală la Dumnezeu și se roagă pentru altul face pe intermediarul între omul care cere ajutor și Dumnezeu. Dacă însă unul cere ajutor, iar celălalt are „stația” închisă, adică nu se roagă, ce se va întâmpla?

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 336-338)