Te necăjești pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuțiilor și judecăților pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele și uneori împărtășești părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” și, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.

Nu are cum să nu ne pară rău de oamenii prin care vine sminteala, însă Dumnezeu este atât de milostiv, că poate să-i cheme și pe cei neputincioși la pocăință. Oricum, să nu îndrăznim a ne lăuda cu noi înșine, cum că prin viața noastră atingem înălțimi mari, ci mai vârtos să băgăm de seamă neputințele noastre și să ne socotim pe noi înșine mai prejos decât toată făptura, adică mai răi decât toți.

Părinții din vechime, cu toate că aveau așezare sufletească mare și sfântă, se socoteau pe sine mai răi decât toți. De altfel, lumea vede neorânduiala la monahi, dar pe a sa nu și-o vede: dacă și-ar simți păcatele, n-ar mai avea timp să-i judece pe alții. Tu nu te tulbura pentru asta, ci ajungând acasă pocăiește-te, fără să-i judeci pe cei ce au căzut în păcatul judecării.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, pp. 41-42)