Sunt tineri (cei mai mulți), bogați (unii putred de bogați) și, fără îndoială, sunt celebri. Ar putea colinda lumea întreagă până să găsească un colțișor în care nimeni să nu fi auzit de ei. O întreagă industrie lucrează pentru a-i promova, iar când ajung printre staruri e de ajuns să fie menționați pe genericul unui film pentru a crește substanțial numărul celor care vor căuta să-l vizioneze. Le place să se numească actori deși foarte puțini sunt cei care ar rezista la adevărata probă, cea a scenei de teatru, acolo unde nu "se trag duble". Specialiștii în marketing îi consideră unele dintre cele mai sigure "brand-uri", numele lor fiind mai cunoscute decât unele mărci de băuturi răcoritoare sau de automobile. Pentru "fani" sunt adevărați "idoli", viața lor fiind considerată una de vis.
Dincolo de toate sunt însă oameni. Oameni care au sentimente, probleme personale și necazuri (cu excepția, de regulă, a celor financiare). În vârtejul acesta sclipitor de reflectoare, statuete Oscar, conturi suficient de grase pentru a-ți împlini toate poftele, e ușor să-ți pierzi echilibrul. Cei care nu se apucă de yoga sau nu merg la psihiatru, încearcă să găsească un "refugiu" în religie.
Un inventar al religiilor adoptate de vedetele de la Hollywood ne aduce pe primele locuri așa-numita Biserică Scientologică (Tom Cruise, John Travolta) sau budismul tibetan (Richard Gere, Keanu Reeves). Tabloul complet al religiilor "hollywodiene" ne face să înțelegem că un creștin precum Mel Gibson este floare rară. Se spune că Arthur Rank, un faimos producător britanic de film, i-ar fi spus unui prieten că, la un moment dat, visa să producă câte un film creștin extraordinar în fiecare an. "Și de ce nu ai făcut așa?", l-a întrebat prietenul. "Deoarece pentru a produce un film religios bun trebuie să existe scenariști creștini, actori creștini, cameramani creștini." Apoi a adăugat: "Din păcate nu prea găsesc suficienți din aceștia."
Nu știu cu precizie motivele pentru care creștinismul este evitat de cele mai multe dintre staruri dar tind să cred că există, în primul rând, o incompatibilitate între modul de viață al acestora și preceptele moralei propovăduite de Biserica lui Hristos. Pe de altă parte mulți se întreabă: poți fi un creștin practicant și să profesezi ca actor? Nu există o incompatibilitate între acestea?
Și filmul, ca și teatrul, este una dintre cele șapte arte și când este cu adevărat artă nu are de ce să fie mai prejos decât nobila literatură sau inefabila muzică. Problema cea mai mare a acestei arte este tocmai prea marele său succes. Un scriitor sau un pictor de valoare este mai puțin cunoscut de publicul larg decât cea mai insipidă starletă. A trăi din scris sau din pictură e rezervat unui foarte mic procent din breaslă, în timp ce un actor cu roluri episodice într-un serial de succes poate, liniștit, să nu se gândească la ziua de mâine. Iar unde sunt bani și succes, tentațiile sunt mari (și sunt mediatizate pe măsură de revistele de profil). De mult ori aflăm că eroii de pe micul sau marele ecran sunt de fapt sărmani împătimiți ai drogurilor sau ai jocurilor de noroc, că nu reușesc să-și întemeieze o familie sau că apelează din ce în ce mai des la operații estetice. Dacă stingi reflectoarele de pe platou, vei zări în penumbră fie chipuri obosite de atâta "viață", fie sforțările extravagante ale celor care nu pot trăi fără atenția presei.
Spre deosebire de starurile hollywoodiene actorul român are (încă) un altfel de profil. Cult, de obicei familist convins, cu bun simț, el constituie în multe cazuri un reper civic și moral. De multe ori presa a vehiculat cazul unor actori – mărturisitori ai credinței creștine. Unul dintre ei, Dragoș Pâslaru, a intrat în mănăstire, iar alții țin o strânsă legătură cu Biserica neezitând să-și declare public credința în Mântuitorul Hristos, cum este cazul celui care poate fi considerat un teolog între actori, Dan Puric. Sunt doar două dintre multele exemple de actori care sunt în lumină și după ce se sting reflectoarele scenei, pentru că sunt întorși mereu cu fața către Cel ce este Lumina lumii.