Frica de Dumnezeu se dobândeşte numai atunci când omul renunţă la orice lucru lumesc, îşi adună gândurile şi simţurile sale şi se adânceşte pe de-a-ntregul în contemplarea lui Dumnezeu şi în simţământul fericirii pe care Domnul a făgăduit-o Sfinţilor.

Este cu neputinţă să te lepezi de lume şi să ajungi la starea contemplării duhovniceşti atâta vreme cât te afli în lume. Întrucât atâta timp cât patimile nu se liniştesc este imposibil să dobândeşti pacea sufletească. Iar patimile nu se liniştesc atâta vreme cât ne înconjoară cauze care le pricinuiesc. Pentru a ajunge la eliberarea desăvârşită de patimi şi la liniştea sufletească, trebuie să te nevoieşti mult cu rugăciunea minţii şi cu trezvia. Dar cum e cu putinţă să te predai pe de-a-ntregul contemplării lui Dumnezeu, să uceniceşti la legea Lui şi să te înalţi cu tot sufletul aproape de El prin rugăciunea minţii, de vreme ce te afli în tulburarea neîncetată a patimilor care abundă în lume?

Dacă sufletul nu se eliberează de lume, nu-L poate iubi sincer pe Dumnezeu. Căci grijile pământeşti, după Sfântul Antonie, îl acoperă ca un voal. „De ce întârziem în cetate străină, notează acelaşi părinte, de vreme ce cunoaştem bine care este cetatea noastră? De ce pregătim acolo ogoare şi case? Lumea aceasta este proprietatea altuia, al stăpânului veacului acestuia”.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 317-318)