Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu ‒ sau pe soţia mea ‒ pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu Însuţi îl/o vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică prin lucrarea prinţului acestei lumi. Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: „El este aşa şi aşa/ea are un caracter aşa şi pe dincolo, e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc.”. Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta.

Prea adesea oamenii se privesc unii pe alţii cu ochi întunecaţi, lipsiţi de lumina necreată a harului divin şi de adevărata iubire. Ne „fotografiem” aproapele în delict, şi apoi, asemenea unor şantajişti, îi fluturăm prin faţa ochilor fotografia ori de câte ori avem ocazia: „Vezi, uită-te bine, aşa eşti tu, aşa şi nu altfel!”. Dar un asemenea mod de a-l trata nu doar că îl împiedică să se schimbe, ci îl şi precipită spre o cădere mult mai mare. Cel care-şi judecă aproapele în inima sa e un asasin sufletesc. Tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit să ne-o repete: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”. Doamne, cât de folositoare e această poruncă pentru viaţa spirituală, dar mai cu seamă pentru viaţa spirituală a cuplului! Acolo unde e loc pentru judecată, nu e loc pentru o viaţă spirituală autentică. O inimă care judecă se leapădă de Cel Care a murit pe cruce spunând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Judecarea aproapelui e, cu siguranţă, păcatul cel mai răspândit pe faţa pământului, cel mai devastator şi cel mai puţin cunoscut, căci prea puţini sunt aceia care îşi dau seama că judecă ‒ într-atât această patimă a devenit o a doua natură! Şi e chiar patima care cel mai adesea duce cuplul la pieire. Dacă îşi face simţită prezenţa şi nu e alungată, combătută de inimi care se smeresc şi cer de la Dumnezeu pacea şi împăcarea ‒ iar acestea nu se dobândesc fără încercări ‒ familia va fi în mare pericol.

Războiul dus împotriva judecăţii e un război al tuturor familiilor creştine, căci vrăjmaşul Bisericii şi al seminţiei umane se foloseşte de această armă pentru a distruge viaţa spirituală încă în faşă fiind, pentru a diviza tot ce e unit, pentru a fărâmiţa căsnicia. Dumnezeu îngăduie această luptă, pentru ca ieşind biruitor, cu ajutorul armelor harului divin, omul să se purifice de elementele naturii căzute şi de plăsmuirile lumii materiale, cu toate seducţiile lor.

(Părintele Michel Philippe Laroche, Un singur trup ‒ Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 30-31)