O dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele despre dânsa:

În timpul războiului am stat în spital cu fetiţa mea. Când nemţii au început să se retragă şi erau împrăştiaţi aproape prin tot oraşul, noi am fugit fiecare pe unde poate. Eu m-am dus la gară şi eram atât de speriată încât nu ştiam ce să mă fac, îmi ţineam copilul la piept şi mereu plângeam. Nemţii mereu strigau: înapoi! înapoi! Eu nu ştiam la cine să mă duc, dintre oameni nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi nu aveam cui să cer ajutorul, în Dumnezeu nu credeam, nici să mă rog nu ştiam, căci pe atunci eram necredincioasă. La un moment dat s-a apropiat de mine măicuţa P., care era din acelaşi sat cu mine. M-am bucurat foarte mult când am văzut-o, i-am spus necazul iar ea mi-a propus să mă duc cu ea la Părintele Lavrentie, spunându-mi că el mă va povăţui ce să fac mai departe. Ieşindu-ne înainte, Părintele a exclamat, privind fetiţa:

– Pe cine mi-ai adus tu mie? Da ăsta-i un înger, locul lui este în ceruri!

Ne-a hrănit pe amândouă, fetiţei mele i-a dat o prescură mare iar pe mine m-a
întrebat:

– Ai să mai vii pe la mine?

Eu n-am ştiut ce să-i răspund, căci eram necredincioasă. Părintele m-a privit cu multă dragoste, iar apoi mi-a zis:

– Ai să vii, sigur ai să mai vii! a răspuns stareţul convins. Şi spunându-mi pe ce drum să merg şi ce să răspund dacă mă întreabă cineva: – „Eu o duc acasă pe sora mea!”​, a binecuvântat-o pe măicuţa P. să ne însoţească până în sat.

Ajungând cu bine în sat, când m-a văzut mama, a exclamat:

– Hristos a înviat!

Apoi i-am povestit despre întâlnirea mea cu Părintele Lavrentie. Mama mea, fiind dreptcredincioasă, avea mare evlavie la el, şi a strigat cu bucurie:

– Înseamnă că vei fi credincioasă!

Iar când i-am spus că pe fetiţă Părintele a numit-o „înger”​, mama a tăcut, apoi cu jale s-a uitat la ea, cum dormea, şi a observat cu tristeţe: „fetiţa noastră va trece în rândurile celor drepţi, căci Părintele nimic nu spune fără tâlc”​.

Şi, într-adevăr, peste trei ani m-am convins de proorocia Părintelui. Fetiţa mea a murit, iar soţul meu nu s-a mai întors de pe front. De atunci eu am devenit credincioasă şi am început să-l vizitez cât mai des pe Părintele.

Ţin minte că odată venisem la Părintele Lavrentie pentru un sfat. De cum am intrat la el, îmi şi spune:

– Vezi, fii atentă, dacă tu o să ai de gând să te căsătoreşti, atunci neapărat să te cununi la biserică (iar mie într-adevăr mi se făcuse cunoştinţă cu bărbaţi buni), dar mai bine ar fi pentru tine să nu te măriţi, căci tu şi aşa eşti rătăcită. Iar dacă tu n-ai să te căsătoreşti, ci ai să trăieşti în curăţie, în post şi rugăciune, vei merge la biserică şi vei trăi cu rugăciunea, atunci peste 18 ani vei fi trecută în rândul fecioarelor (vei fi asemenea fecioarelor), îţi va rămâne doar o mică cicatrice pe suflet. Tu însă fă cum vrei, eu doar ţi-am spus.

Atunci am căzut în genunchi la picioarele Părintelui şi, plângând, l-am rugat:

– Rugaţi-vă pentru mine, Cuvioase Părinte, să pot rezista şi să nu mă mărit.

– Dacă tu nu ai dorinţa în tine să te căsătoreşti, atunci nu te vei căsători.

Şi, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu am rămas singură. Zi şi noapte îmi fac canonul (îmi citesc pravila) şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că S-a milostivit spre mine.

(Sfântul Lavrentie de Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile, Editura Credinţa Strămoşească, 2003)