Ionico, te iubesc sub teiul ăsta, nu te iubesc şi sub teiul celălalt! Vasilică, te iubesc pe trotuarul ăsta, pe celălalt trotuar nu te iubesc. Îi iubesc pe credincioşii din parohia mea, dar nu-i iubesc pe credincioşii din parohia cealaltă, că ei nu îl iubesc pe părintele pe care eu îl iubesc şi pe care îl iubesc pentru că el îmi spune mie că mă iubeşte. Un creştinism de genul acesta nu foloseşte nimănui şi duce, de cele mai multe ori, la ruperea de sensuri în care trăim astăzi, în care ne învârtoşăm în iubirile noastre şi în dorinţa noas­tră de a dărui cu orice preţ! Cu foarte mult preţ, de cele mai multe ori...

Să vă dau un exemplu. Vasilica îl iubeşte pe Ionel şi, în dorinţa ei de a i se dărui, i se dăruieşte. Şi ea crede că aşa şi-a împlinit iubirea către Ionel. Ea nu ştie însă că Ionel e un derbedeu şi un terchea-berchea şi că după ce primeşte darul, zice: Pa! Şi vine Vasilică. Na, Vasilica îl iubeşte şi pe Vasilică, dar ce face acum cu Vasilică? Nu mai are ce-i dărui, decât poate gaura de la covrig... Şi zice: Poftim! Poftim ce? Niciodată Hristos Domnul nu ne ajută să trăim doar din fărâmiţe. Aici stă boieria lui Hristos - să mă iertaţi de cuvântul românesc introdus în Evanghelie - , că, atunci când dăruieşte, ne învaţă cum să dăruim noi, la rândul nostru, adică deplin, fără niciun fel de limită, dar foarte atenţi la conţinutul moral al darului pe care-l oferim şi la finalitatea morală a darului pe care-l facem. Că se poate întâmpla, de exemplu, să vreau să dăruiesc la câte un nene câte un plic, ca să pot să-mi trec examenul, ştiţi? Şi după aceea tot eu zic: Bă, da' uite că ăştia sunt şpăgari toţi! Dar eu însumi întreţin şpăgăraia. Nu mai spun că se poate întâmpla ca examenul să fie numirea pe un post - nu neapărat într-o parohie, ci într-un post oarecare. Şi iată cum naştem o simonie împotriva valorilor şi cum rupem sistemul ierarhic al valorilor din simpla dorinţă de a ne linişti dăruirea de care n-avem nevoie pentru a putea să înţelegem ce înseamnă iubirea! Pentru că a iubi, până la urmă, înseamnă a dărui cu per­spicacitate, cu perspectivă. Trebuie să învăţăm a iubi în sensul în care Hristos iubeşte: nelimitat, extrem de logic, lucid şi moral. Sigur că, din punct de vedere al filozofiei umane şi al poeziei şi al întregii arte, nu e nicio legătură între raţiunea foarte sobră şi iubire - când iubeşti, trebuie să fii „prost". Dacă se poate, bătut în cap - să-ţi dai ochii peste cap, să leşini, să ai tot felul de goluri prin stomac - , când, de fapt, ce ne spune Hristos despre iubirea Lui? Că devine dăruitoare doar în condiţiile în care îşi păstrează realismul eshatologic. Că-ţi iubeşti nevasta nu doar 24 de ore, că numele tău, în raport cu ea, rămâne de mire şi mi­reasă dincolo de purtarea hainelor de mire şi de mireasă. Unde poate fi concentrat şi cercetat acest adevăr? Simplu!

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 15-16)