Maica Siluana: Eu cred că cine obosește, cine se plictisește de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia“ în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primești un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, și-l ții acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, și dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…“, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poți s-o scoți din ambalaj și poți să te uiți la copertă: „Ce frumos!“, o pui în bibliotecă și te uiți o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Și iarăși te plictisești. De ce? Pentru că privești doar ceea ce se vede. Or, darul lui Dumnezeu – și ce nu este darul lui Dumnezeu? – are și un conținut care nu se vede. Lucrurile apar așa cum apar, dar dincolo de aparența lor este ceea ce se ascunde în această aparență și așteaptă să se dezvăluie. Nu? Pâinea, are o aparență. Noi o simțim cu simțurile noastre. O simțim că este proaspătă, cu mâna, o pipăim, o mirosim cu nasul, o gustăm, dar dincolo de aparența ei, de felul în care apare simțurilor noastre, ea este hrană, ea este ceea ce ne dă viață. Ai văzut vreun om care să zică: „M-am plictisit să mănânc pâine la fiecare masă!“? Nu, toată lumea zice: „Da“ pâine n-avem?“. Pâinea noastră cea de toate zilele… Ne putem sătura de ea, pe moment, dar nu ne plictisim. Și mai mult, mergând mai departe, când ducem această pâine la Sfântul Altar, când, prin Taina Euharistiei, se transformă în Trupul Mântuitorului, deja devine ceva de care niciodată nu ne săturăm, de care niciodată nu ne plictisim, pentru că devine chiar întâlnire nemijlocită cu Dumnezeu, schimb de viață cu El: eu Îi dau viața mea, El îmi dă Viața Lui...

Așa și bărbatul și femeia, dacă sunt pentru noi niște corpuri din lumea aceasta, dacă le privim ca pe niște corpuri, atunci sigur că ne plictisim. Ne gândim câte kilograme are, câți metri, câți centimetri, găsim unul mai greu sau mai ușor, după cum ne e gustul…

Dar omul nu este doar un corp printre alte corpuri ale lumii acesteia. Omul este un trup însuflețit, este suflet întrupat. Și sufletul omului este tainic, este inepuizabil. E o Taină. Noi nu mai știm însă să privim dincolo de aparențe, dincolo de trup. Și acest fel de a privi ne împiedică să vedem darul lui Dumnezeu. Aici aș vrea să fim atenți: când Dumnezeu l-a făcut pe Adam i-a dăruit viață. Așadar, primul dar primit de Adam, de bărbat, este darul vieții. Apoi, a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie omul singur și a făcut-o pe femeie. Și a zis: „Adame, iată femeia ta!“. N-a avut de unde să aleagă, el, sărmanul… dar pentru el a fost un dar desăvârșit. Nu avea nevoie să caute altceva. Era desăvârșit de frumoasă! Chiar dacă ar fi fost o sută, tot pe ea o alegea, pentru că era frumoasă. Era frumoasă și era dar. Femeia este un dar făcut bărbatului, ea a fost de la început dăruită bărbatului. Așa a făcut Dumnezeu lumea. E nevoie să avem grijă de această realitate. Bărbatul, de nu-și va privi femeia, soția, ca pe un dar al lui Dumnezeu, nu va vedea nimic, nu va vedea pe nimeni dincolo de ce vede toată lumea. Cred că primul care se plictisește în cuplu e bărbatul, pentru că mai ales el nu-L mai vede pe Dumnezeu în darul acela, nu mai vede Dăruitorul, ci privește doar învelișul. Este lucrul cel mai dureros pentru o femeie. O femeie vrea să fie iubită pentru ea însăși, ca persoană și nu ca ambalaj. Desigur, și bărbatul dorește același lucru.

Să recapitulăm: bărbatul este omul, primul om căruia Dumnezeu i-a dăruit viață și ajutor pe măsură pe cineva, ca să nu fie singur; o altă persoană, ca el. Așadar, noi, femeile, suntem daruri făcute bărbaților, indiferent dacă suntem căsătorite sau nu. Suntem un dar pentru toți bărbații. Pentru băieții noștri suntem mame, suntem dar ce nu poate lipsi, pentru tații noștri suntem un dar special, pentru că ne deosebim de băieți, nu? Da, noi avem ceva special care trimite gândul la Dumnezeu: iată ce a făcut Dumnezeu ca să nu fie omul singur.

Prin cădere însă, lucrurile au căzut din rostul lor cel rânduit prin Facere de Dumnezeu și femeia a devenit din dar, roabă, supusă bărbatului. După neascultare Dumnezeu îi spune femeii: „Pentru că n-ai ascultat, vei fi atrasă de bărbatul tău și supusă lui!“. Și au urmat veacuri de robie, durere, revoltă … Dar, „la plinirea vremii!“, o fecioară din Nazaret, care „nu știa de bărbat“, redevine femeie, femeia-fecioară, femeia de la începutul vremii, noua Evă, cum o numim noi în Biserică. Când a rostit cuvântul: „Iată roaba Domnului“, femeia a încetat să mai fie roaba bărbatului. Femeia creștină, femeia care se botează, devine roaba lui Dumnezeu. Și devine din nou liberă și dar pentru bărbatul ei și nu supusă, nu roaba bărbatului.

Dar, atenție, această condiție de creștin noi trebuie să ne-o dobândim. Omul nu crește cum crește capra, nu? Dacă a făcut capra un ied, devine sigur capră. Nu! Omul nu se face cum se fac iezii. Este un om nou, o făptură nouă care contribuie la devenirea sa. Se face pe sine împreună cu ceilalți și cu harul lui Dumnezeu. Numai eu pot să mă fac creștin, nimeni nu mă poate face în locul meu. Cei care L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu făcut om, au primit puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu. Eu am primit harul prin Sfântul Botez, eu am harul care vine prin Sfintele Taine – eu singură mă fac creștin, eu singură folosesc acest har. Altfel, voi semăna cu un om care are o casă cu zece camere și el stă într-o cămăruță din grajd, ca să nu facă mizerie în casa cea mare… Voi semăna cu un om care are mulți bani în bancă, dar va prefera să rabde de foame, decât să cheltuiască bani… Așa suntem noi, oamenii, nu folosim darul lui Dumnezeu. Și nici nu mai știm cum. Când eram mică am citit o carte cu un prinț care și-a schimbat hainele cu un cerșetor care-i semăna și a ajuns în stradă, iar cerșetorul a rămas în palat și a fost privit de toți ca prințul care-și pierduse mințile… Și, acest cerșetor, spărgea nuci cu sceptrul regesc pe care toți îl căutau cu disperare. Acel obiect, simbol al puterii absolute, devenise obiect de spart nuci… Cam așa suntem și noi, creștinii. Avem atâta putere de la Dumnezeu, încât putem muta munții din loc! Cu ea putem să descoperim că bărbatul e mereu nou, că soția mea e mereu alta. Dar pentru asta, realitatea trebuie privită cu ochi duhovnicești și privire plină de har. Altfel suntem orbi, nu mai vedem; vedem ce credem că am văzut și ieri…

M.S.: Este primitorul darului, e cel care mă primește în dar și ca dar. El este cel în mâna căruia, în brațele căruia sunt dată… Ca să ce? Ca el să se bucure de mine și de Dăruitor. Eu sunt bucuria lui și el este cel care se bucură de mine. El e capul familiei mele, nu capul meu. Când zice Sfântul Apostol Pavel că bărbatul este „cap femeii“, se referă la femeia căsătorită, la această nouă realitate care apare prin căsătorie, la familie. El este capul familiei în care ne bucurăm și ne minunăm unul de celălalt și de noua noastră viață. Dar, ca să ajungem acolo, ca să ne minunăm mereu și mereu unul de altul, ca să ne reîndrăgostim unul de altul de-a lungul vieții noastre, tinerii ar trebui să se căsătorească după legea lui Dumnezeu și nu după legea omenească. Care e legea lui Dumnezeu?

M.S.: Da, legea lui Dumnezeu nu este o poruncă pe care trebuie s-o îndeplinesc din obligație, de frică sau din interes, ci o putere care mi se dă mie. Și atunci, dacă eu vreau să mă mărit, va trebui să văd cum privesc acest bărbat care vrea să mă ia de nevastă și care mă cere de soție, de la mama mea și de la tatăl meu, ca să facem un singur trup împreună, în Hristos, și să mă întreb: cine din mine se va mărita cu el? Eu, ca bărbat, de asemenea, să mă întreb: cine din mine se însoară cu fata asta? Pentru că noi, prin păcat, suntem rupți. Una simțim, una gândim, și alta spunem și facem. Avem, iată, trei rupturi în noi: simțirea, gândirea și facerea. Așa că va trebui să fiu foarte atent, să mă gândesc, să pun la probă. Dacă simt o foarte puternică atracție către o fată, către un băiat, acesta este un motiv să ne căsătorim? Să vedem. Da? Pentru că am văzut că atâția oameni simt o atracție puternică și după aceea nu mai simt nimic.  E foarte puternică. De ce? Pentru că e impuls vital, atracția aceea a trupului, a vieții, este foarte puternică, este un impuls vital și el nu discută. El are putere… Dar, acest impuls este al meu, este al tău, este al omului și este o poartă mică acolo, care se zice „poarta cea strâmtă“, care e „poarta voinței“ care spune: „Ascult acest implus, pe acesta nu-l ascult. Acum îmi vine să te strâng de gât, dar nu te strâng. Acum îmi vine să te sărut, dar nu se poate, că suntem în stația de autobuz.“. Sărmanii copii, se sărută cu atâta ardoare prin stații! Eu cred însă că ei vor să le spună ceva celor din jur, nu cred că vor să-și spună unul altuia ceva… Ei, atunci nu voi ține cont de impulsurile acestea. Mă bucur că am o atracție pentru fete… băieții trebuie să se bucure că au o atracție pentru fete și fetele să se bucure că au o atracție pentru băieți. Că-l întreba un băiat pe Părintele Cleopa: „Părinte, ce să fac, fetele astea sunt atât de dezbrăcate și mă tulbură?“ Încă erau mai îmbrăcate când întreba băiatul, acum sunt și mai dezbrăcate. Știți că băieții se tulbură, spun ei, mai ușor decât fetele. „Ce să fac, să umblu cu ochii închiși pe stradă?“ Părintele zice: „Nu, taică, nu, că o să cazi în canalizare. Nu! Deschide ochii, uite-te și zi: Dacă picioarele ei sunt atât de frumoase, dar Tu, Doamne, Care ai făcut-o, cum trebuie să fii?“. Înălțarea gândului la Dumnezeu schimbă realitatea. Deodată vedem făptura aceea ca făptură a lui Dumnezeu. Și n-o mai vedem ca pe un obiect pe care să-l poftesc. Pentru că un obiect pe care îl poftești, după ce ți-ai împlinit pofta, nu te mai interesează... Dacă mănânci șapte prăjituri care îți plac foarte tare, după aceea treci foarte indiferentă pe lângă cofetărie, ba chiar cu o oarecare repulsie. De ce? Pentru că e numai pofta trupului. Această poftă a trupului trebuie ridicată la nivelul sufletului. Ce simte sufletul meu, care sunt sentimentele mele? Și atunci, dacă am sentimente de dragoste, de admirație, de încredere, de bucurie când o văd sau când îl văd…

M.S.: Ei, nu chiar… Asta este dragoste sufletească, e ceva mai întemeiată, ceva mai statornică, dar nici asta nu durează mult. Nu sunt oameni care spun: „mi-a fost atât de dragă… da“ mi-a trecut!“. Și sentimentele trec. Durează mai mult decât impulsurile trupești, dar și ele se schimbă. Nu vezi… și copilul tău: astăzi mori de dragul lui, mâine te înfurie, ai sentimente negative, cum le numesc oamenii. Dar eu nu-mi bazez dragostea pentru copilul meu pe sentimente. Păi care mamă ne-ar mai iubi, de câte ori o înfuriem și o supărăm, săraca… Cine ne-ar mai iubi? Iubirea e dincolo de sentimente, ține de un adânc mai mare. Sentimentele ne ajută. Am sentimente bune, am sentimente trainice, dar nu pe asta mă bazez, că-i doar nisip și se dărâmă… Atunci? Iată, mai avem valorile intelectuale. Ce cred eu despre viață? Cum văd eu familia? Ce credință am? „A, nu contează, ne iubim…“ și după aceea zice: „Dar eu nu merg la tine la biserică și tu să nu mergi dincolo…“ și unde e iubirea de luna trecută? „Păi, mi-a trecut, hai la divorț!“. Și atunci, ce valori avem, ce cărți îți plac, ce filme îți plac, ce mâncare îți place, ce părere ai despre copii, câți copii vom avea, ce fel de mașină vrei? Că după aceea se ceartă pe toate, pentru că niciodată nu și-au spus valorile, credințele. Valorile noastre intelectuale nu sunt comune.

M.S.: Sunt oameni în criză, când ea vine și spune disperată: „Nu mai suport, el se uită numai la meciuri!“, el spune: „Nu mai suport, ea se uită numai la filme!“. Și atunci, ei trebuie să discute despre asta, să se cunoască.

M.S.: Sigur… sau cel puțin nu mai există surprize. Știu că m-am căsătorit cu un băiat care nu cedează… când e meci nu vorbești cu el. Dar eu am hotărât că da, accept asta și suport asta. Nu mă arăt surprinsă și zic: „Nu, mă duc la mama, că tu te uiți la meci!“. Ei, când toate acestea, simțirile și impulsurile trupului, dorințele și sentimentele sufletului și valorile minții ne fac să dorim să fim împreună, pentru că avem temei…

M.S.: …atunci abia mai avem nevoie de încă ceva. Ceva mai solid decât ideile, că și acestea se schimbă dacă ești viu… Mai greu decât sentimentele, că și ele se schimbă. Ei, atunci, avem nevoie de ceva ce nu se schimbă, nu moare. Ce nu se schimbă în mine? Credința mea. Dacă eu am o credință care stă pe stânca Care e Hristos și eu cred că Hristos e Dumnezeu și S-a întrupat să mă mântuiască pe mine și că eu vreau să mă mântuiesc, să nu mă duc în iad, maică…

M.S.: Da, aceasta este mântuirea. Și puterea mea va sta în credința că viața mea e altoită pe Viața lui Dumnezeu și că nu se termină aici. Și, doar pe o asemenea stâncă îl voi putea alege pe cel ce-mi va spune: „Femeie, de ți-o plăcea meciul sau nu ți-o plăcea, de mi-or trece impulsurile sau nu, dacă sentimentele mi s-or schimba, noi vom trăi împreună în Hristos și ne vom mântui împreună cu mila Lui. Noi și copiii noștri și familiile noastre. Că mama ta o fi nu știu cum, că mama mea o fi nu știu cum, că tata o fi așa și tatăl tău așa…, dar aceasta este viața noastră și nouă, în această viață, ne dă Dumnezeu putere să ne bucurăm de viață și să ne ducem la El când murim, să trecem la El când murim. Eu te ajut pe tine să ajungi sfânt sau să te mântuiești, tu mă ajuți pe mine.“. Atunci asta nu ne-o mai poate lua nimeni. Și, de vom avea momente de ură, pentru că vin momente de ură…

M.S.: Atunci alergăm la Biserică: „Doamne, dă-mi putere!“ și harul e în mine. Că striga cineva la Dumnezeu, un bărbat, și zicea: „Doamne, cum s-o mai iubesc eu pe asta?“. Și Dumnezeu îi zice: „Așa cum o iubesc Eu. Eu așa cum este o iubesc!“.

M.S.: Dacă e Taina Cununiei… Vedeți, căsătoria înseamnă, pentru noi creștinii, transformarea cuplului de băiat și fată, în transformarea unui cuplu care are ceva nou, care devine una în Hristos. Și prin Cununie se întâmplă o minune. Cei doi sunt aduși acolo, sunt făcuți Împărat și Împărăteasă, când le pune cununa aceea și, Sfânta Cununie schimbă, preface, transformă. Un Părinte spunea, repet asta, spunea că deosebirea dintre bărbat și femeie, dinainte de nuntă și de după nuntă, e ca deosebirea dintre pâinea și vinul dinainte de Euharistie și după. Prin coborârea harului se schimbă pâinea în Trupul Mântuitorului și vinul în Sângele Lui. Prin Cununie se schimbă bărbatul și femeia în soț și soție. Nu concepția despre viață, nu impulsurile, ci puterea de a se dărui pe sine, puterea de a-l iubi pe celălalt, puterea de a trăi pentru celălalt. Or oamenii nu exersează asta.

M.S.: Sigur, dacă suntem conștienți o folosim, dacă nu știm c-o avem… și strigăm: „Doamne, unde e puterea aia de care ziceai la nuntă?“ și zice: „Iat-o! Aceasta este puterea! Eu sunt puterea ta! Îndrăznește!“.

M.S.: Maică, dacă vei să bei apă curată și ai o cană murdară pe dinăuntru, poți să iei apă de la cel mai curat izvor, că apa va fi murdară pentru că vasul e murdar. Vasul vieții noastre se murdărește, că suntem oameni și suntem păcătoși. Mințim… ce știu eu… facem tot felul de păcate. Atunci, noi trebuie să curățim acest vas ca să primim harul Cununiei. Asta se face prin Spovedanie. Normal ar fi ca oamenii să se spovedească măcar în fiecare post, dacă nu în fiecare lună sau săptămână. Fiecare om să-și spele sufletul, așa cum toți își spală trupul… Mai rar vedem vreunul care mai miroase prea tare a transpirație. Literalmente, toată lumea are acest dor de curăție trupească. Dar trebuie să gustăm și curăția sufletească. Spovedania și lepădarea mizeriei noastre sufletești, aceasta ne aduce o puritate, o curăție, care ne face viața mai frumoasă, ne dă putere mai multă.

Așadar, în primul rând ne pregătim anunțându-L pe Dumnezeu. Ea: „Doamne, eu aș vrea să mă căsătoresc cu băiatul acesta.“, el: „Doamne, aș vrea să mă căsătoresc cu fata aceasta. Tu cunoști adâncul nostru și știi dacă… Te rog, deschide-ne ochii, pune-ne la probă în așa fel încât să nu cumva să descoperim ceva ce nu putem duce, de-abia după nuntă. Să descoperim înainte dacă suntem făcuți unul pentru altul. Dacă putem să ducem povara vieții împreună în bucurie și pace!“. Apoi, discuție cu părintele duhovnic, fiecare cu părintele duhovnic. Apoi Spovedania. Și rugăciune. Rugăciune… Există acatiste speciale pentru cei care vor să se căsătorească, este Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail, care este ocrotitorul cununiilor, Paraclisul Maicii Domnului, care curăță mult… și fiecare câte o rugăciune care i se pare mai dragă, ca să poată să facă loc vederii nepătimașe. Sunt îndrăgostită, dar, în același timp sunt lucidă pentru că este pe viață cu urmări în viața veșnică! Apoi, trebuie să ne pregătim fugind de păcat. Să mă iertați, știu că vi se pare deplasat ce spun… toți tinerii azi spun că e nevoie de o probă înaintea căsătoriei, știți... Dar e păcat măicuță și „plata păcatului e moartea“. Noi nu murim imediat, dar moare dragostea, moare bucuria. E plăcerea, e interesul… dar celălalt descoperă că celălalt nu-l iubește pentru sine și în Hristos, ci-l iubește pentru propria plăcere și pentru propriul confort. Că, la o adică, de ce nu vrea să se căsătorească? Îi e frică să devină responsabil pentru viața lui. „Atunci nu mă iubește!“

M.S.: Sigur că da. Și, dacă am căzut, că suntem oameni păcătoși și trăim vremuri stricăcioase, dacă ne-am iubit până la păcat, înainte de căsătorie și ne-am hotărât să ne căsătorim, atunci, măcar înainte să ne curățim prin pocăință. Prin post. Să zicem: „Gata, de acum și până la nuntă să trăim în curăție, să ne ducem să ne spovedim, ca să putem face nunta cât de cât în curăție…“. Pentru că există acest obicei ca oamenii să „se iau“ acum și să facă nunta la toamnă, la anu“…

M.S.: Păi viața aceea e în păcat, copilul care se naște în perioada aceea se naște în păcat. Pe urmă noi ne mirăm că viața noastră nu e plină de bucurie, că pruncii noștri au colici și plâng și se zvârcolesc… Să luăm aminte că păcatul nostru îl afectează pe copilaș, afectează toată viața noastră. Și această luare aminte e pregătire… Așadar…

M.S.: Păcatul, a îngreunat mult lucrurile astea. Apoi dorința exacerbată și frica sunt piedici foarte puternice în calea căsătoriei.

M.S.: Da, pentru că, în general, băieții sunt mai răsfățați de părinți și, dacă au unde mânca și cine să-i spele, dacă mai au și o iubită care să le împlinească dorințele trupești…

M.S.: Da, dar dacă și-ar păstra fecioria atunci și trupul și-ar cere împlinirea lui după rânduiala sfântă, și el ar dori să se bucure de dragoste, cum știe trupul să se bucure. Și atunci sigur că și-ar căuta o fată cu care să întemeieze o căsătorie și nu o fată care să-i asigure plăcerile trecătoare. Și acesta este un motiv de criză… Apoi, noi ne mirăm, măicuță, și ne supărăm pe Dumnezeu, dar nu ne privim viața cu atenție și responsabilitate. Noi nu ne ducem la Biserică, nu ne spovedim, muncim duminica, blestemăm, înjurăm, umblăm cu farmece și ne mirăm că se întâmplă catastrofe, că se întâmplă cutremure, că se întâmplă inundații sau secete, că n-avem „noroc“. Sigur că sunt fete cuminți și băieți cuminți care doresc să se căsătorească și nu reușesc… Ei, ei să nu judece și să se roage pentru cei care sunt în păcat. Pentru că suntem una.

Trebuie să fim atenți la asta. Dacă suntem atenți și trăim în Dumnezeu toate ni se împlinesc, că Dumnezeu împlinește toate dorințele cele bune.

M.S.: Da, și la Apostolul care se citește la cununie se spune: „…așa cum Hristos iubește Biserica…“. Hristos - Dumnezeu este Mirele Bisericii. Și Biserica suntem noi. Noi toți, și bărbați și femei, deveniți una în Biserică, suntem mireasa lui Hristos. Și sufletul cu adevărat este mireasa lui Dumnezeu. Și este o relație de dragoste, o dragoste în care cei doi se întrepătrund, comuniune, comunicare de Dumnezeu, nu se mai deosebesc. Sfinții spun: „Nu știu dacă e mâna mea sau e mâna Ta!“ Așa este …

M.S.: nu, nu contopire ca dizolvare în Celălalt, ca dispariție de sine, ci comuniune, reciprocă dăruire de sine. Aceasta este bucuria prezenței lui Dumnezeu. Misiunea bărbatului și a femeii în căsătorie este aceea de a transforma dragostea trupească în tandrețe tot mai delicată, până la tandrețea privirii. Această dragoste specifică soților are diferite nivele, diferite vârste și seamănă cumva cu un copil care, la început, când e foarte mic, se joacă și răstoarnă tot prin casă, apoi crește și devine creator de obiecte pe care le spărgea când era mic.

M.S.: Da. Apoi un lucru aș mai vrea să fie știut: Părinții ar trebui să le vorbească copiilor despre nuntă, că acum toată lumea are filme video cu nunta, și copiii să privească nunta și să priceapă că această nuntă nu s-a terminat. Că tati și mami sunt în permanentă nuntă, că ei trebuie să doarmă împreună, că un bărbat și o femeie dorm împreună după ce și pentru că au făcut nuntă, că altfel nu se poate, nu? Și atunci va ști că în dormitorul lor e nuntă și nu e voie să intre acolo și că e ceva sfânt, e binecuvântat de Dumnezeu și nu „prostii“, cum numesc unii copii actul intim dintre bărbat și femeie. Copiii trebuie să știe că tati și mami nu fac prostii, ci își trăiesc nunta binecuvântată la Biserică. Înțelegeți?

M.S.: Majoritatea copiilor se rușinează, mai aud, judecă …

M.S.: Exact. Și atunci ei trebuie să știe că ce se întâmplă la mami și tati în dormitor, fără să li se dea amănunte, acolo este rugăciune, că e de la Doamne-Doamne. Uite, acolo la biserică Doamne-Doamne ne-a pus pe cap și ne-a făcut împărat și împărăteasă. Și tu, când ai să fii mare ai să faci nuntă. Și atunci el știe că atunci va dormi în pat cu o fată, că va fi împărat, că va avea aceea pe cap. Pare imposibil, dar nu e. Și asta aduce multă pace în inimioarele copiilor și încredere în rostul sfânt al vieții… Și, slavă Domnului, sunt mulți tineri care încă trăiesc așa! Și sunt încă multe „nunți de aur“ care se sărbătoresc la noi în Sfânta Biserică. E o minune să-i vezi, pe acești miri, cât sunt de frumoși…

M.S.: Da, da. Așa că vă doresc să aveți căsătorii lungi, să ajungeți la „nunta de argint“, și la „nunta de aur“ cu Domnul, în Dumnezeu și în bucurie.

M.S.: Sigur că greșim. Dar mereu, mereu, mereu să ne spălăm și să ne împrospătăm sufletul prin Spovedanie, prin Împărtășanie, prin rugăciune…

M.S.: Pe vremea Sfântului Apostol creștinii așteptau ca Domnul să vină imediat. Ziceau că vine. Și atunci, dacă știm că acum e sfârșitul, că vine Domnul și plecăm, spuneau că e mai bine ca fecioara să rămână necăsătorită sau bărbatul.

M.S.: Da, da, așa este, pentru că dacă te căsătorești îl iubești mai mult pe celălalt, nu? Asta este porunca de la Dumnezeu. Și eu trebuie să fiu bună și iubitoare cu soțul meu pentru că aceasta este ascultarea de la Dumnezeu, ca el să se bucure, în Domnul, cu Domnul. Însă, după aceea, Biserica a simțit că Domnul întârzie, pentru că așteaptă încreștinarea multora și mântuirea multora și că socoteala aceasta a anilor e a Lui și nu a noastră. Și îndemnul a rămas ca cine dorește… Ei, și dacă toți oamenii s-ar călugări, dacă toți oamenii ar rămâne feciori, atunci ar veni Domnul mai degrabă. Dar ar veni pentru că oamenii L-ar chema cu dragoste. Așa, va veni pentru că oamenii Îl uită pe Dumnezeu Dragoste și se termină dragostea dintre oameni… E pe sfârșite. S-a răcit din cauza fărădelegilor noastre… Va veni când n-o mai fi dragoste între oameni.