Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă! (Matei 25, 14-30 )

Talantul, o unitate de măsură folosită de în vechime, echivalentă cu 49,077 kilograme de aur și menționată de Domnul Hristos în binecunoscuta pildă din această duminică, este sursa lingvistică de la care avem astăzi noțiunea de „talent”, care se referă nu la o valoare materială, ci mai degrabă spirituală. O persoană talentată este bogată, însă nu material sau cel puțin nu în mod direct, ci e posesoare a uneia sau mai multor calități prin care devine admirată de către cei din jur. 

În pilda talanților expusă în capitolul al 25-lea al Evangheliei de la Matei (dar și într-o paralelă la Luca 19, 12-28, unde talantul e înlocuit cu mina, o unitate de măsură vădit mai mică), Domnul Iisus vorbește despre faptul că la un moment dat vom da socoteală de faptele noastre. Același lucru îl spune și mai devreme în pilda celor zece fecioare (Mt. 25, 1-13), cât și în explicația despre Judecătorul cel Mare, Care la sfârșitul lumii va separa pe cei buni de cei răi așa cum păstorul separă oile de capre (M. 25, 31-33), arătând că primește pe cei care au făcut cele bune și îi alungă pe cei care au ratat ocaziile de a face fapte bune. Focalizându-ne pe povestirea despre talanți, aflăm că Stăpânul, Care desigur că este Dumnezeu, ne dă fiecăruia un număr de talanți după criterii numai de El știute. Darurile primite de la Dumnezeu nu sunt egale pentru toți, fiindcă oamenii nu sunt identici. Nu toți sunt buni la cântat, sau la socotit, sau la alte activități. Unii posedă abilități sociale: de comunicare, de conducere, de ducere la bun sfârșit a unui lucru început. Alții dimpotrivă au abilități artistice: cântă, pictează, compun poezii, știu să aleagă între lucruri valoroase și nevaloroase. Alții au abilități fizice: posedă o sănătate ieșită din comun, sau sunt puternici, sau longevivi. Unii posedă mai multe dintre aceste calități, alții numai una. Unii deși sunt talentați în mai multe, sunt deficitari în altele: de pildă o persoană care cântă și scrie bine nu poate conduce mașina, iar alta care adună oamenii în jurul său la lucruri bune, poate are o fire bolnăvicioasă. 

Dumnezeu, prin urmare, nu dă tuturor aceleași daruri, fiindcă ar fi mult prea monoton peisajul acestei lumi. Compensează neputințe cu talente, dar și invers, pentru a nu lăsa pe cineva să cadă în mândrie și mărire de sine, deși îi dă un talent, îi permite și o slăbiciune. Însuși marele Pavel spunea la un moment dat: „pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Cor. 12,7-9). Iar Sfântul Petru, deși a avut revelația că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt. 16,16), la scurtă vreme îl „dojenește” pe Domnul că vrea să se ducă în Ierusalim unde are să moară, drept pentru care Mântuitorul îi spune „înapoia mea, satano” (Mt. 16,23). Pleiada de artiști care au sfârșit repede, suferind de tot felul de afecțiuni, umple multe pagini de istorie. Dar aceasta nu arată că Dumnezeu ar vrea să umilească pe cei dotați, ci că ne cere să ne completăm unii altora lipsurile, folosindu-ne darurile primite nu numai pentru noi, ci și pentru celălalt. Tot Sfântul Pavel spune: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Rom. 12, 4-6).

În pilda talanților Domnul arată că Stăpânul împarte unui slujitor cinci talanți, altuia doi și altuia numai unul, lăsându-i pe aceștia să facă ce știu ei mai bine cu micile averi primite. Într-un final, întorcându-se înapoi după o absență îndelungată, le cere slujitorilor socoteala și constată că primii doi au dublat talanții, în timp ce al treilea a îngropat singurul talant primit, de frica pedepsei ce o va primi de la stăpân. Astfel, stăpânul ia și singurul talant de la sluga leneșă și i-l dă celei care făcuse din cinci talanți, zece. La noi la români există expresia „a-ți îngropa talantul”, cu sensul de a-ți irosi priceperea pe care o ai pe lucruri de nimic. De asemenea, există și expresia „succesul este unu la sută talent și nouăzeci și nouă la sută muncă”. De aici putem înțelege că nu neapărat suma importantă posedată de cineva este automat un imbold în îmbogățire: fie ea materială, fie de cunoștințe ori spirituală. Uneori poți să faci lucruri mari și pornind de la puțin, dar cu multă muncă, perseverență. Dar e de remarcat că și perseverența este ea însăși tot un talent, acela de a nu te da bătut cu una cu două. 

Mai este de remarcat în această pildă că Stăpânul nu își întreabă slugile cum anume au înmulțit talanții, nu le cere nicicum socoteală dacă au înmulțit averile pe căi cinstite sau poate au apelat la jocuri murdare. Ba chiar o apostrofează pe sluga care avusese un singur talant spunându-i: „Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă”. Așadar nu specula e incriminată aici, ci inactivitatea slugii fricoase. De aici, însă, nu se înțelegem că ar trebui să lucrăm cu darurile primite de la Dumnezeu oricum, numai să ieșim în câștig. Ci mai degrabă că Dumnezeu, într-un final, ne judecă nu pentru eșecurile, păcatele, neputințele cu care noi amestecăm binele din noi adesea. Ci ne judecă pentru că am eșuat nefăcând nimic. Există o altă vorbă românească: „numai cel care nu lucrează nu greșește niciodată”, arătându-se prin aceasta că munca aduce cu sine și riscuri, greutăți, căderi, pierderi. Dar Dumnezeu răsplătește pe cel care se străduiește să nu facă umbră pământului degeaba, în timp ce aceia care, chiar și mai puțin talentați dar fricoși ori egoiști, nu vor avea parte de bucuria întâlnirii cu Stăpânul la vremea Judecății de Apoi, cu acela care a zis: „îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).