Este nevoie de credinţă. Să primim iertarea lui Dumnezeu, pur şi simplu, în spovedanie. Ne-am spovedit ne­putinţa noastră. Care-i pricina deznădej­dii noastre? Vreun păcat? Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Înseamnă că pri­cina este alta. Chiar dacă ai avea nu ştiu ce păcat, du-te şi te spovedeşte şi Dum­nezeu te iartă. Iată că pricina nu mai este păcatul tău, pentru că ţi l-a iertat Dum­nezeu în spovedanie. Oricum deznădăjduieşti. Înseamnă că nu păcatul este pro­blema, problema este starea sufletului tău, puţina ta credinţă, mândria ta. Pen­tru că ţi se pare că iertarea ar trebui să fie dobândită prin anumite nevoinţe, printr-o viaţă curată, nu de către un om ca tine. Primeşte de la Dumnezeu ceea ce-ţi dă El, alipindu-te de duhovnic şi în­cercând să faci ceea ce-ţi spune.

De regulă, la deznădejde ajung oame­nii care au făcut neascultare de duhovni­cii lor. E regulă. Deznădejdea este plata pentru neascultare. Dumnezeu voieşte să te scuture şi să te readucă la realitate, să te readucă în Biserică. Aşa că, reintraţi în ascultarea lui Dumnezeu prin spove­danie şi încercaţi să păziţi canonaşul pe care vi-l dă duhovnicul. Şi mergeţi mai des la slujbele bisericeşti. Din deznădejde, din melancolie, ieşim prin rugăciunea de obşte.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a II-a, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 107-108)