Lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte firea conştiinţei noastre. Când săvârşim păcatul credem că el nu lasă urme asupra noastră, fie în exterior, fie în interior, dar de fapt sapă urme adânci în interiorul şi exteriorul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, dar mai cu seamă în ceruri, în cărţile judecăţii dumnezeieşti. În clipa în care păcătuim, se hotărăşte acolo sus soarta noastră, căci în cartea vieţii noi suntem trecuţi printre cei osândiţi şi scriitura se pecetluieşte. Harul nu se pogoară asupra cuiva până ce nu se şterge numele său dintre cei osândiţi, până când el nu primeşte dezlegare acolo sus. Însă I-a bineplăcut lui Dumnezeu ca ştergerea osândei din cărţile cereşti să fie făcută prin dezlegarea păcatelor ce au fost legate pe pământ.

Apropie-te de Taina Pocăinţei, ca să primeşti uşurare şi dezlegare de păcate pe pământ şi în cer şi să-ţi deschizi astfel uşa sufletului spre a se pogorî harul. Acum, când conştiinţa se spală şi se curăţeşte, redobândindu-şi prospeţimea şi sensibilitatea față de lucrarea binelui, trebuie să primească încredinţarea că îi sunt iertate păcatele.

Aşa este şi în desfăşurarea firească a vieţii noastre: nu ne lasă conştiinţa să ne arătăm unei persoane pe care am supărat-o până nu suntem siguri că ea ne-a iertat, iar în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu conştiinţa e şi mai meticuloasă. Făgăduind să facă faptele mântuirii, omul capătă o încredinţare că s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, însă ea are un caracter subiectiv şi nu e vrednică de crezare.

Simţământul acesta va fi foarte curând măcinat de îndoieli: „Aşa este cu adevărat? Poate este amăgire?”, din îndoieli se naşte neliniştea, iar din nelinişte se naşte slăbirea sufletului; în aceste condiţii viaţa nu va avea putere şi nu va urma făgaşul cel bun. De aceea avem nevoie ca Dumnezeu să ne încredinţeze de dezlegarea păcatelor, şi, împăcaţi, mai cu osârdie să împlinim poruncile. Mergi şi te spovedeşte şi Dumnezeu îţi va ierta păcatele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul,  Calea spre mântuire, Editura Egumenița, Galați, pp. 191-192)