Cel mai trist este că tineretul nu vede că există familii fericite, armonioase, nici la televizor, nici la cinematograf, nici din exemplul propriilor părinţi sau prieteni. Aceste familii există, slavă Domnului!, dar acum nu este la modă să se vorbească despre ele. Propaganda vieţii „libere şi vesele” fără căsătorie e orientată în primul rând către tineri, şi lucrul acesta e înfricoşător, fiindcă tocmai la tinereţe trebuie omul să pună temelia vieţii sale de mai târziu.

Fără căsătorie, numai la început ţi se pare că ai o viaţă reuşită: ai un serviciu bun, bani, carieră, prieteni, dar în a doua jumătate a vieţii vezi că prietenii tăi din şcoală au de acum nepoţi, iar tu eşti singur cuc. Deosebit de greu suportă asta femeile. Ca preot, pot da mărturie că oamenii care nu s-au căsătorit ori n-au putut să-şi realizeze dragostea într-un alt mod binecuvântat suferă foarte mult din această cauză, fiindcă am fost făcuţi ca să iubim.

Deseori poţi auzi, chiar de la ortodocşi, că scopul căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor. Dacă cei ce se căsătoresc îşi fixează doar acest scop, cred că nici nu ar trebui ca ei să întemeieze o familie. Scopul căsătoriei este absolut identic cu scopul vieţii creştine în general, adică îndeplinirea celor două porunci principale: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta” şi „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39).

Şi soţilor li se dă posibilitatea să îndeplinească total această poruncă despre dragoste, fiindcă aproapele meu se află cu mine, câteodată, 24 de ore din 24, şi în tot acest răstimp pot să-l iubesc şi să am grijă de el – iar prin dragostea faţă de chipul lui Dumnezeu, adică faţă de om, învăţăm să-L iubim pe Însuşi Dumnezeu Cel nevăzut.

De ce familia înseamnă fericire? Fiindcă familia ne ajută să simţim zilnic că există cineva pe care îl iubim mai mult decât pe noi înşine. Se ştie, de pildă, că părinţii îşi iubesc, de regulă, copiii mai mult decât îi iubesc copiii pe ei, dar asta nu îi face pe părinţi mai puţin fericiţi, deoarece copiii sunt capabili să ne dea nouă mult mai multă bucurie, mult mai multă bună dispoziţie decât suntem noi capabili să le dăm lor.

În plus, fericirea depinde de felul cum preţuim ceea ce ne dă Dumnezeu. În cazul nostru, este vorba de dragoste, de familie.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 72-73)