Dumnezeu îl ia uneori de la noi pe Duhul Sfânt pentru a vedea şi lupta noastră personală cu cel viclean, pentru a avea pentru ce să ne încununeze. Însă nu ne lăsa, nu ne părăsi pe noi cu desăvârşire, pentru desele noastre căderi în păcat, Dumnezeule! Ci cu judecăţile care ştii, mântuieşte şi mântuieşte-ne şi pe noi!

(Făptura Ta sunt, mântuieşte-mă!) Dumnezeule Preabune! Mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, pentru numele Tău. Nu Te uita la nedreptăţile noastre, pe care le săvârşim în fiecare zi, însă nu cu voia noastră, nu cu răutate, nu cu îndărătnicie, ci uită-Te la acele clipe ale vieţii noastre când îţi urmăm numai Ţie, când lacrimile umilinţei şi ale dragostei curg către Tine din ochii noştri, când eu doresc din tot sufletul să zbor spre Tine, precum pasărea în munţi, din lumea cea păcătoasă – de la mine însumi, de la păcatele mele, pentru a nu mai greşi, pentru a nu Te mai mânia pe Tine, Preabunule Dumnezeu şi Preadrepte Judecător al meu.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2012, p. 10)