Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni. Destul de rar săvârşeşte în mod direct, nemijlocit, diferite minuni. Exceptând desigur minuni cum e cea a firului de iarbă sau minunea existenţei neîntrerupte şi perfecte a soarelui ca sursă de viaţă pentru miliarde de oameni! Iar în Biserică lucrează prin preoţi. Aşa a decis El. Putem să negăm această decizie. Libertatea ne este absolută! Dar se cade să ne asumăm şi riscurile de rigoare! Nu avem nici un drept să ne iertăm singuri, să ne iertăm automat pe noi înşine. Mai întâi pentru că absolut orice greşeală, fie ea cât de mică, îi răneşte şi pe cei de lângă mine. Deci am nevoie şi de iertarea lor! Şi doar Hristos mă poate ierta în numele tuturor. Apoi, pentru simplu fapt că, - vrem sau ba, ştim sau nu – totuşi suntem creaţi de Dumnezeu. Nu doar că orice greşeală Îl răneşte şi pe Dumnezeu; Îl întristează şi Îl alungă de lângă noi, dar are un drept veşnic asupra noastră. Şi nu are rost să ignorăm acest fapt! Ne putem minţi un timp, ne „iertăm” singuri o perioadă. Adică până la moarte. Dar dincolo de acest punct inevitabil, intervine întâlnirea cu Hristos şi cu aproapele. Atunci ies la iveală rănile şi se descoperă întunericul.

(Părintele Paulin de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 51-52)