La începutul lunii ianuarie a anului 1992, Societatea Ateniană pentru Știință și Dezvoltare Umană a organizat la Atena un simpozion internațional pe tema „Știința conștiinței”. Marea majoritate a participanților era alcătuită din oameni de știință din diverse domenii; doar câteva personalități din afara ariei științei au fost invitate. Printre acestea se afla Dr. Philip Sherrard (1922-1995), autor al lucrărilor Coruperea omului și a naturii. O investigație a originilor și consecințelor științei moderne (1987, ediția românească – Doxologia, 2018, trad. Marius Bogdan Buzdugan) și The Sacred in Life and Art (1990). Dr. Sherrard a refuzat să participe la simpozion și și-a explicat refuzul într-o dare de seamă pe care a trimis-o organizatorilor, aceasta fiind urmată – după o replică a organizatorilor – de o scrisoare. (nota editorului)

1. Prin conștiința mea, eu percep tot ceea ce percep. 

2. Așadar, felul în care un lucru mi se înfățișează depinde de starea conștiinței mele. 

3. Nu pot percepe decât ceea ce sunt capabil să percep, nu pot observa decât ceea ce sunt capabil să observ, nu pot înțelege decât ceea ce sunt capabil să înțeleg. 

4. Prin urmare, înțelegerea mea asupra naturii unui lucru nu poate fi decât în funcție de starea conștiinței pe care o am; iar acest lucru înseamnă că adevărata natură a ceea ce percep poate fi foarte diferită de cum o percep eu. 

5. O stare de conștiință mai profundă decât starea mea de conștiință este capabilă să perceapă adevărata natură a unui lucru mai limpede decât o pot percepe eu, și așa mai departe, până la cel mai profundă stare de conștiință.

6. Exact aceste afirmații se aplică și la cunoașterea naturii conștiinței înseși; înțelegerea mea asupra naturii conștiinței nu poate fi decât în funcție de starea de conștiință pe care o am. 

7. Nimic nu poate fi cunoscut decât în funcție de starea cunoscătorului. 

8. O conștiință mai profundă decât a mea este capabilă de o cunoaștere mai profundă decât cea de care sunt eu capabil. 

9. În cele din urmă, pentru a cunoaște ce este în sine natura conștiinței, eu trebuie să fi dobândit cea mai profundă stare a conștiinței care se poate dobândi, anume acea stare care este una cu însăși conștiința. 

10. Numai o asemenea stare a conștiinței poate experia și astfel confirma o cunoaștere a naturii conștiinței.

11. Doar experierea personală a naturii conștiinței în sine poate constitui cunoașterea ei și dovada acesteia.

12. În lipsa acesteia, înțelegerea mea personală asupra naturii conștiinței nu poate fi decât ipotetică, o simplă opinie croită în funcție de limitările stării particulare a conștiinței mele, viciată de ignoranța pe care o impun aceste limitări, și complet inaccesibilă vreunei confirmări prin experiere. În asemenea circumstanțe, modul în care conștiința mi se înfățișează va fi foarte diferit de ceea ce este ea de fapt.

13. Cea mai profundă stare a conștiinței, sau conștiința în sine, este aceea în care nu există dualism între cunoscător și ceea ce este de cunoscut, între observator și ceea ce este de observat, între conștiință și lucrul de care conștiința este conștientă. 

14. Acest lucru înseamnă că atâta vreme cât în conștiința mea personală se află vreun dualism de acest tip, pot fi sigur că nu am dobândit cea mai profundă stare a conștiinței care se poate dobândi. Așadar, concepția mea proprie despre natura conștiinței nu poate fi decât o ipoteză sau o părere deformată de ignoranța de care suferă orice conștiință înrobită de acest dualism. Prin definiție, ipoteza sau părerea nu înseamnă cunoaștere.

15. De vreme ce starea conștiinței cu care acționează omul de știință modern este una încă înrobită de un asemenea dualism – deoarece, dacă nu ar fi astfel, el nu ar putea fi un om de știință modern – este cât se poate de clar că a cunoaște natura conștiinței nu se află în competența lui. Competența lui, în această privință precum și în alte privințe, este în mod necesar limitată la ipoteză, părere, speculație, și despre niciuna dintre acestea nu se poate spune că înseamnă cunoaștere.

16. Prin definiție, orice încercare de înțelegere a naturii conștiinței care nu se bazează pe experiența și cunoașterea celor a căror conștiință a depășit orice formă de dualism este condamnată la frivolitate. Nu are niciun rost să ne pierdem timpul cu demersuri care sunt a priori condamnate la frivolitate. 

17. În plus, demararea unei investigații asupra naturii conștiinței altfel decât prin cercetarea mărturiilor acelora – metafizicieni, mistici, văzători cu duhul, profeți – care, prin experiența lor directă, au obținut o cunoaștere a naturii conștiinței ar fi o dovadă de o aroganță ieșită din comun, ca să nu spun pur și simplu nerușinare; deoarece a proceda altfel decât prin această cercetare ar însemna să afirmăm că suntem în posesia unui nivel de înțelegere și pătrundere superior aceluia dobândit de către cei mai înțelepți dintre toți oamenii.  De altfel, ar fi un câștig neașteptat ca, la o conferință precum aceasta de față, să se găsească măcar un singur om de știință care să fi cercetat în profunzime – altfel spus, cu cel puțin aceeași sârguință și dedicare cu care și-a cercetat propriul domeniu – scrierile unor asemenea oameni. Așadar, în lipsa acestei cercetări, ce calificare ar putea avea el care să-l îndreptățească să vorbească pe acest subiect? Un orb nu poate călăuzi alți orbi.

18. Iar dacă, drept răspuns la această din urmă întrebare, se va afirma că întrebarea în sine este irelevantă deoarece conștiința este într-o continuă evoluție și, prin urmare, și înțelegerea pe care o dobândim despre conștiință este și ea într-o continuă evoluție, de ce altă dovadă suplimentară ar mai putea fi nevoie pentru a arăta deopotrivă falimentul minții care poate face o asemenea afirmație și lipsa de sens a continuării discuției?

Stimate...[1]

Nu am intenționat să provoc o asemenea reacție trimițându-vă scurta mea dare de seamă – deși, nu-i așa, chiar și numai ea este de ajuns pentru a lămuri poziția mea asupra dificultății de a purta orice discuție rodnică până când nu vom fi rezolvat anumite probleme preliminare – probleme pe care niciunul dintre oamenii de știință moderni nu le iau vreodată în considerare, ignorându-le existența în totalitate. Presupun că aceste întrebări ar putea fi considerate pur epistemologice, în sensul în care ele privesc probleme precum condițiile care trebuie îndeplinite înainte să se poată afirma că cineva știe ceva. Personal, niciodată nu am văzut ca aceste întrebări să fie abordate de vreun om de știință. Și atunci care mai e sensul în încercarea de a dobândi cunoașterea a ceva, de vreme ce nu ai îndeplinit mai întâi condițiile care să-ți permită să o dobândești? Darea mea de seamă era menită pur și simplu să afirme că (din câte cunosc), niciun om de știință modern nu a început măcar să îndeplinească aceste condiții care să îi permită să dobândească o cunoaștere asupra naturii conștiinței.

Am crezut că darea mea de seamă a explicat clar acest lucru, dar este evident că nu-i așa. În orice caz, bănuiesc că există cel puțin două bariere interdependente și virtual insurmontabile care îngrădesc înțelegerea ei de către oamenii de știință. Prima este aceea că foarte puțini oameni de știință (chiar dacă ar admite realitățile supranaturale) par să realizeze că nu există două științe – una care s-ar preocupa de aspectul material și exterior al lucrurilor desfășurat în spațiu și timp, și alta care s-ar preocupa de dimensiunea lor duhovnicească și veșnică, nedesfășurată în spațiu și timp. Nu există decât o singură știință. Însă, pe de altă parte, în om există două stări principale ale conștiinței: prima, care ar putea fi numită ego-conștiință, care este starea de jos a conștiinței și care corespunde cu ceea ce este mai neomenesc și mai satanic din om; iar a doua, conștiința sa îngerească sau duhovnicească – starea de sus a conștiinței.

Starea de sus, starea duhovnicească a conștiinței percepe și experiază lucrurile așa cum sunt ele în sine: înăuntrul și în afară, duhovnicescul și materialul, metafizicul și fizicul întrepătrunzându-se și alcătuind o singură realitate nedespărțită și de nedespărțit. Conștiința profană, ego-conștiința nu poate percepe și experia lucrurile așa cum sunt ele, în acest mod. Ea poate percepe și experia doar ceea ce propria ei opacitate îi permite să perceapă și să experieze, iar acesta este doar aspectul lucrurilor desfășurat în timp și spațiu, ca și cum acest aspect al lucrurilor ar avea în sine existență, ființă și chiar realitate. Acest fel de conștiință – ego-conștiința – nu realizează, nu înțelege că, fiind separat sau despărțit de dimensiunea interioară și duhovnicească, niciun lucru care aparține lumii fenomenelor nu posedă vreo realitate nici fizică, nici materială, nici substanțială – iar ideea că ar poseda așa ceva nu este decât o iluzie și o deformare inerentă punctului de vedere al ego-conștiinței.

De pildă, în scrisoarea Dvs., afirmați că trebuie făcută o distincție între conștiință și expresiile sale formale și că, deși omul de știință nu o poate studia pe prima, le poate studia pe acestea din urmă. Dar asta înseamnă exact a afirma acest dualism la nivelul realității – ceea ce este pur și simplu o exemplificare a faptului că ego-conștiința este separată de conștiința duhovnicească. Iar dacă un atare dualism reprezintă o stare a minții complet iluzorie și deformată și nu corespunde niciunui lucru din realitatea însăși, ce „cunoaștere” a lucrurilor care să nu fie la fel de iluzorie și deformată poate fi obținută prin studierea lor ca și cum această cunoaștere ar corespunde la ceva din realitate – cu alte cuvinte, ca și cum lucrurile ar putea avea ființă și existență în nume propriu, separat de dimensiunea lor lăuntrică, duhovnicească?

Aș putea exprima acest lucru și în alt mod: tot ceea ce posedă formă este o expresie a conștiinței. Așadar, cum ar putea fi posibil ca eu să cercetez natura unei expresii formale a conștiinței de vreme ce eu sunt ignorant în privința naturii conștiinței căreia aceasta îi este expresia, și căreia ființa și expresia îi sunt inerente?

Gândul că am putea dobândi o cunoaștere a conștiinței prin studierea expresiilor ei formale este la fel de smintit ca gândul că am putea dobândi o cunoaștere a sufletului analizând, disecând, cuantificând etc. etc. structura trupului omenesc. Platon știa asta mai bine: „Dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, el trebuie să privească întru propriul sine”.  Exact asta se aplică și atunci când e vorba de o cunoaștere a conștiinței: o asemenea cunoaștere nu poate fi dobândită decât de o conștiință care „privește întru” sine. Nu se poate dobândi cunoașterea conștiinței prin studierea expresiilor ei formale. De fapt, nicio cunoaștere a ceva desfășurat în timp și spațiu – pe planul „orizontal” – nu poate fi obținută fără o cunoaștere prealabilă a dimensiunii duhovnicești și veșnice a acelui lucru – dimensiunea „verticală” – nedesfășurată în timp și spațiu. Nu are niciun sens să discutăm despre natura conștiinței la o conferință înainte de a fi înțeles acest fapt. 

Acesta este primul aspect. Cel de-al doilea aspect, legat de primul, este următorul: este extrem de rar cazul – atât de rar încât putem spune că e vorba de excepția care confirmă regula – în care cineva obține starea de sus, duhovnicească, a conștiinței fără a merge pe calea unei rânduieli duhovnicești sub călăuzirea, directă sau indirectă, a unui învățător duhovnicesc calificat. Dar chiar și așa, a ajunge să fii în măsură să discuți aceste lucruri chiar din auzite, după studierea scrierilor învățătorilor duhovnicești, sau a fi capabil de a folosi în mod coerent limba universală a discursului metafizic, tot necesită o pregătire cel puțin la fel de îndelungată precum cea necesară pentru a stăpâni elementele de matematici superioare. Și, așa cum am spus mai devreme, nu am întâlnit niciun om de știință care să fi învățat această limbă. Când Einstein se aventurează în această zonă, ceea ce afirmă el este de-a dreptul jenant prin naivitate. Iar cele câteva lucruri pe care le-am citit despre oameni ca [Niels] Bohr arată limpede că aceștia nu sunt decât niște novici în asemenea probleme. Este valabil și pentru [Frithjof] Capra. În toate aceste cazuri, întrebările preliminare despre care am vorbit la începutul acestei scrisori sunt pur și simplu ignorate. Și atunci despre ce dialog poate fi vorba?

Sper că acum lucrurile sunt puțin mai clare – sau cel puțin că nu au devenit și mai confuze. Ceea ce trebuie cu siguranță reținut este că principalul determinant al cunoașterii – sau a ceea ce credem noi că este cunoaștere – nu este obiectul a cărui cunoaștere dorim să o dobândim, ci starea de conștiință pe care o avem atunci când încercăm să dobândim cunoașterea. Dacă înțelegem acest principiu, toate celelalte se vor lămuri de la sine. 

Al dumneavoastră, 

Philip Sherrard

Traducere din limba engleză – Silviu Man