„Sămânța de muștar” și „bobul de credință” ascund în ele un tip aparte de esențilizare evanghelică, care dezarmează conștiințele scrupuloase, agită până la nervozitate pe cele opozante și copleșește pe cele smerite.

Nu-i ceva de domeniul magiei, nici din zona phihologicului și, de cele mai multe ori, sfidează toată logica obișnuită. Ele țin de zona ființialității, a structurii dumnezeiești întru care am fost zidiți. Verbul „a avea” din expresia: „De ați avea credință cât un grăunte de muștar” (Matei 17, 20), rostită de Hristos față de ascultători este identic cu verbul „a fi”. Chiar și numai pentru simplul motiv că a crede și credința așa cum ne-o recomandă Mântuitorul nu este o acumulare de ceva, ci mai degrabă a fi cumva sau mai bine zis a fi în ceva, a fi în relație.

Este vorba de relația omului cu Sinele său cel bun, cu evidența existenței sale după chipul lui Dumnezeu, o existență/Viață primită/oferită din care se naște relația cu Cel ce i-a dat-o, cu Dumnezeu. În jurul acestei relații de bază, poate crește apoi relația de credință cu toți și cu toate.

„Bobul de credință” este tocmai partea noastră de participare în această relație, pentru că partea lui Dumnezeu nu se poate cuantifica. Este punctul de contact direct și viu cu Dăruitorul Vieții noastre. Este un salt calitativ în ființă și o schimbare de direcție, de percepție, de cunoaștere de sine, de toți și de toate cele în care și cu care vrem a fi. Iar acest soi de atitudine se declanșează numai și numai ca rezultat al unei uimitoare și copleșitoare întalniri de Taină a sufletului cu Dumnezeu.

Acest contact, această întalnire însă are drept cauză „grăuntele/bobul de credință”. Fără el, totul se realizează pe deasupra și înafara noastră, indiferent cât de mărețe și nobile realizări am avea. Numai că, toatea aceastea, prin „bobul de credință”, devin ființiale, devin parte din mine însumi, devin eu însumi, dacă sunt realizări ale cunoașterii, sau răman eu însumi, iluziile realizărilor efemere fiind spulberate de „bobul de credință”.

Să luăm exemplul evanghelic din întalnirea Mantuitorului cu lunaticul, moment în care Hristos ceartă aspru și pe tatăl copilului pentru că întreabă: „De poți ceva”?, și pe apostoli pentru că n-au putut nimic, tocmai pentru că, spune Hristos, nu aveau „bobul de credință” (Matei 17, 14-21). Chiar și soluția dată de Hristos pentru alungarea demonului: „post și rugăciune” devin ineficiene înafara „bobului de credință”, care pare a fi și este cheia de boltă a Vieții întru care am fost chemați.

Rugăciunea, postul și alte reușite umane nu sunt valorose în ele însele și chiar nu pot nimic, dacă omul nu este în contactul viu cu Dumnezeu: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 21). Cu alte cuvinte, Întâi credem, Întâi este întalnirea cu Dumnezeu în Taina Inimii și apoi putem face ceva consistent înafara noastră, nu invers. Și tot ceea ce facem din credință ne preface. Ne prefacem după cuvintele lui Hristos din grăunte/din bob în copac plin de roade admirabile: de toți căutate, de toți dorite pentru că ei înșiși se regăsesc și se odihnesc în ele (Matei 13, 31-58).

Acest bob de credință este o cunoaștere aparte care deschide setea de cunoaștere neîncetată pe care nici timpul și nici veșnicia nu o pot epuiza. Chiar, ce este mai întai: credința sau cunoașterea? Cunoaștem ceea ce credem sau credem în ceea ce cunoaștem?

Cert este că „bobul de credință” evanghelic ne lasă să înțelegem că deține în el toată potența cunoașterii lumii, a celei văzute și a celei nevăzute, precum și toată Viața de Taină a lui Dumnezeu, în veci de descoperit. „Grăuntele de credință” este un fel de ADN spiritual, fără excepție structurat în ființa umană, dar care se lasă activat doar prin libertatea persoanei.

Peste toate și împotriva celor care caută minunismul ca motiv principal pentru credință, le amintim că reperul evanghelic este acesta: credința face minunea nu minunea aduce credința. Chiar și contemporanii lui Hristos căutau același lucru, să vadă mai întâi minuni ca să creadă: „Ce minuni faci Tu, ca să vedem și să credem în Tine?” (Ioan 6, 30), iar Hristos le/ne arată contariul: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta? (Matei 9, 28), sau: „Credința ta te-a mântuit mergi în pace (Marcu 10, 52; Luca 7, 50). Așadar, întâi credem și apoi putem vedea minunile, tocmai întrucât ni se deschid ochii credinței prin care toate și totul devine minune. Pe când înafara credinței, chiar minunea însăși este de necrezut: „Și, deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El” (Ioan 12, 37). 

În definitiv, A Crede este cea mai mare minune a lumii, iar Bobul de Credință este resortul viu și direct al trecerii nostre de la biologie la umanitate și de la umanitate la îndumnezeire.