Primii creștini găseau îndemn pentru rugăciunea din timpul nopții în exemplul Mântuitorului Hristos, Care Însuși obișnuia să Se roage deseori noaptea, fie singur (Luca 6, 12: „Și în zilele acelea, Iisus a ieșit la munte ca să Se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu”), fie împreună cu ucenicii Săi (Ioan 18, 2: „Adesea Iisus cu ucenicii Săi se adunau acolo” să se roage, în timpul nopții). Mântuitorul îi învăța pe aceștia să mențină starea de rugăciune pe toată perioada zilei și a nopții, întrucât nimeni nu știe și nu va ști ceasul în care va veni judecata lui Dumnezeu: „Privegheați și vă rugați în toată vremea!” (Luca 21, 36).

Rugăciunea din timpul nopții era practicată în pietatea iudaică încă din timpul Vechiului Testament, cum confirmă cu exactitate Psalmul 118 („Fericiți cei fără prihană în cale…”), psalm ce formează singur Catisma a XVII-a, Biserica rânduindu-l să fie citit la slujba Miezonopticii de toate zilele, întrucât în el se repetă de mai multe ori relatarea psalmistului despre rugăciunea din timpul nopții, făcută de el: „Adusu-mi-am aminte noaptea de numele Tău, Doamne, și am păzit Legea Ta” (verset 55); „În miezul nopții m-am sculat ca să Te slăvesc pentru judecățile Tale cele drepte” (verset 62). De asemenea, îndemn la rugăciune din timpul nopții face și Psalmul 133 din partea a doua a Miezonopticii de toate zilele. Dat fiind faptul că primii creștini proveneau din comunitatea iudaică, acest obicei a trecut cu ușurință în cultul creștin.

O altă cauză ce a oferit serviciului divin al primului secol creștin caracterul nocturn este una ce ține strict de istoria perioadei, anume faptul că în vremea respectivă creștinii se adunau la rugăciune doar pe perioada nopții, în secret, în locuri ascunse precum catacombele, de frica persecutorilor.