Atunci când săvârșește Sfintele Taine, persoana preotului rămâne în umbră. Mai întâi, pentru că el lucrează ca slujitor al Bisericii, reprezentându-l pe episcop și fiind în comuniune cu celelalte mădulare ale Bisericii. Este de neconceput ca preotul să săvârșească Sfânta Liturghie și să administreze Sfintele Taine fiind despărțit de Biserică. Toate Sfintele Taine sunt moduri de unire cu Hristos, care nu se pot săvârși decât în Biserică și de către Biserică. Dacă sfințitul slujitor se arată, mai ales la Liturghie, ca un chip a lui Hristos, el este, de asemenea, ca unul ce este cap al comunității eclesiale, un reprezentant al credincioșilor înaintea lui Dumnezeu, care se roagă Lui în numele lor.

În al doilea rând, preotul nu lucrează potrivit vredniciei sale personale, ci potrivit vredniciei recunoscute lui la hirotonie și mai ales celei pe care i-o conferă harul lui Dumnezeu în vremea săvârșirii Tainelor, pentru rugăciunile sale și ale Bisericii în sânul căreia se fac. Veșmintele liturgice pe care le îmbracă preotul la sfintele slujbe arată că personalitatea lui este copleșită de sfânta slujire și harul dat lui de Dumnezeu pentru a o săvârși. De pildă, spovedania făcută înaintea preotului îmbrăcat în veșminte nu este o spovedanie făcută în fața unui om cu diferite metehne, ci înaintea unui slujitor al Bisericii. El o ascultă, el cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor și el dezleagă de păcate în numele Lui, nu cu autoritatea propriei sale persoane, ci cu autoritatea slujirii preoțești, care întrece puterile sale omenești.

În fine, eficacitatea Tainelor săvârșite de preot nu depinde de măsura vredniciei sale duhovnicești pentru că nu el este lucrătorul lor. El este doar mijlocitor și slujitor, ce niciodată nu se poate ridica el însuși la înălțimea celor ce se lucrează în Sfânta Taină, împărtășind doar un har, fără să fie izvorul și vistieria lui. Nu prin puterea slujirii sale, nici a cuvintelor rostite ori a gesturilor rituale (chiar dacă ele nu pot lipsi) se împlinesc și lucrează Sfintele Taine în credincioșii care se împărtășesc de ele, ci prin însăși lucrarea Duhului Sfânt. Liturghia ortodoxă și Sfintele Taine conțin o epicleză în care preotul, în numele întregii Biserici, cere lui Dumnezeu Tatăl să-L trimită, prin Fiul Său, pe Sfântul Duh, pentru ca El să facă lucrătoare și roditoare Taina.

Preotul, cu toată slujirea înaltă pe care i-a încredințat-o Biserica, este o făptură omenească, cu neputințele și slăbiciunile sale. El trebuie să se micșoreze pe sine și să se smerească, lăsându-L să lucreze pe Dumnezeu prin mâinile lui, Cel ce pe toate le împlinește prin Duhul Său cel Sfânt. Preotul este mai întâi de toate un mijlocitor între Dumnezeu și credincioși, și deopotrivă între credincioși și Dumnezeu. Personalitatea și starea sa duhovnicească nu trebuie luată în seamă de credincioși. Sfântul Optat de Mileve spune că: „Tainele sunt sfinte prin ele însele, nu prin oamenii care le săvârșesc”. Dumnezeu este dătătorul harului pe care El îl conferă, iar sfințitul slujitor are un rol secundar de intermediere, dar totuși extrem de trebuincios. Tot Sfântul Optat spune că puterea Tainelor nu este legată de virtuțile celui care le săvârșește, pentru că puterea lor vine numai de la Dumnezeu, Cel ce dă harul Său prin Sfintele Taine, de vreme ce numai El este Vistiernic al harului și de aceea numai El îl poate da.

(Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 488-495)