Clipa despărțirii de lumea aceasta este o realitate, pentru fiecare dintre noi. Deși este dureroasă pentru cei dragi, creștinismul a văzut mereu în momentul morții întâlnirea cu Dumnezeu – spre viața cea veșnică. Din acest motiv, creștinii au corelat acest moment, al finalității vieții pământești, cu rugăciunea liturgică. Pregătirea pentru ceasul morții este legată de mărturisirea păcatelor și de primirea Sfintei Împărtășanii, de lumânarea sau de candela aprinsă și de împăcarea cu cei dragi. În anumite cazuri, când au fost eliminate toate șansele ca acel creștin să fie salvat prin metode medicale și se află spre cărarea vieții veșnice, Biserica a rânduit ca preotul să poată oficia o rânduială liturgică numită „slujba la ieșirea cu greu a sufletului”. În povățuirea tipiconală este menționat faptul că „preotul are datoria să se îngrijească de cei bolnavi. Îndată ce va auzi că cineva dintre credincioșii încredințați lui sunt bolnavi, să nu aștepte a fi chemat. Să se ducă, chiar dacă de mai multe ori, de va fi trebuință. Să spună încă și credincioșilor săi, că să-i dea de știre când ar fi cineva bolnav, mai ales de moarte grea”.

Înțelegem din aceste rânduri că preotul este chemat în momentul în care cineva din comunitatea sa se luptă cu moartea, rugându-se pentru ca acel creștin „să fie dezlegat de toată legătura, de tot blestemul (…) să faci fără durere dezlegarea din trup a sufletului robului Tău, (…) să se odihnească în locașurile cele veșnice, cu toți sfinții”, așa cum subliniază rugăciunea finală.

Trebuie menționat faptul că această rânduială liturgică nu are menirea de a „chema moartea”, așa cum susțin unele tradiții populare, ci este doar o rugăciune de mângâiere în cel mai greu moment al vieții creștinului.