În cadrul slujbei vecerniei, un moment important este tămâierea bisericii de către preot în timpul cântării „Născătoare de Dumnezeu”  sau al troparului sărbătorii din rânduiala litiei. În cultul creștin, jertfa de tămâie simbolizează rugăciunile credincioșilor, care se ridică spre Dumnezeu. În același timp, aducerea de tămâie este o jertfă și un dar către Dumnezeu. Tămâierea are două înţelesuri: când se tămâiază Sfânta Masă, icoanele și obiectele liturgice, ea este semn de veneraţie şi respect, iar când se tămâiază obiecte care se sfințesc, simbolizează harul Sfântului Duh.

Fumul de tămâie ce se înalță devine o rugăciune adusă de credincioșii prezenți la slujba vecerniei și o mulțumire pentru ziua ce tocmai s-a încheiat. Această practică a fost moștenită de către Biserică din cultul desfășurat la Templul din Ierusalim. Aici, conform Vechiului Testament, preoții aveau îndatorirea ca, la apusul soarelui, să aducă darul de tămâie în fața Altarului Tămâierii.

Tămâierea o regăsim și în practica liturgică a primilor creștini. Astfel, Sfântul Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic este pictat purtând în mână o cădelniță. Mai târziu, canoanele bisericești au prevăzut ca nicio slujbă să nu fie oficiată fără a se aduce jertfă de tămâie.