Tămâierea este un mod de cinstire duhovnicească a icoanelor și a obiectelor de cult (slujitorul cădește și clădirea ca atare a bisericii, sfintele vase și sfintele acoperăminte, pe care le atinge de cădelniță) și chiar și a Sfintelor Taine.

Mireasma tămâiei care se răspândește în biserică este un simbol al bunei miresme a lui Dumnezeu (cf. II Corinteni 2,15-16), care simbolizează la rându-i energiile divine, virtuțile dumnezeiești, harul divin. Mirosul bineplăcut al tămâiei semnifică și virtuțile pe care le au sfinții prin participarea lor la energiile/virtuțile lui Dumnezeu (se știe că icoanele și moaștele sfinților răspândesc adesea un miros bineplăcut supranatural sau izvorăsc un ulei parfumat – mir –, care are aceeași semnificație).

Fumul tămâiei se răspândește pe orizontală și pe verticală. Acest lucru semnifică răspândirea și omniprezența harului lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, notează că „prin tămâiere [este simbolizat] harul împărtășitor al Duhului Sfânt, chipul lui și buna lui mireasmă”.

(Jean-Claude Larchet, Viața Liturgică, Editura Doxologia, 2017, pp. 64-65)