Copiii crescuţi în faţa televizorului (oricărui ecran, n.r.) nu se pot motiva cu uşurinţă pentru desfăşurarea unei lucrări anume dacă nu sunt răsplătiţi imediat şi în mod semnificativ. Munca, efortul, activitatea în general devin pentru aceşti tineri împovărătoare, stresante sau respingătoare. Copilul sau tânărul tinde permanent să se refugieze în distracţie sau visare, renunţând cu uşurinţă la orice activitate care necesită concentrare şi efort motivant. Nici un ţel sau obiectiv nu poate mobiliza sistemul lor motivaţional. Nu mai găsesc sens la nimic şi parcă nu ştiu ce să facă cu timpul.

Principala lor ocupaţie devine cheltuire a timpului în distracţie sau visare. Nu vor nimic de la viaţă, exceptând, evident, banii şi cheltuirea lor pe lucruri sau în divertisment. Aceşti copii reuşesc cu greu să-şi controleze comportamentele sau emoţiile, astfel că impulsurile interioare sau influenţele mediului îi fac nu numai să se deconecteze uşor, ci chiar îi pot antrena în acţiuni sau stări emoţionale străine de interesele lor personale. Marea parte a proceselor mentale superioare sunt afectate.

(Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2005, p.197)