Niciun păcat nu este mai greu, mai rău, decât judecarea sau osândirea aproapelui. Pentru că de ce să nu ne judecăm mai bine pe noi înșine și păcatele noastre, pe care le știm cu de-amănuntul, și pentru care vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu? De ce răpim judecata lui Dumnezeu? Ce avem să cerem de la făptura lui Dumnezeu? Nu ne cutremurăm auzind ce a pățit acel mare pustnic nevoitor? El a aflat despre un frate că a căzut în desfrânare, și a zis: „Ah, rău lucru a făcut!”. Nu știți ce lucru înfricoșător ne spune Patericul despre acesta? Îngerul sfânt i-a adus sufletul celui care păcătuise, și i-a zis: „Iată, cel pe care l-ai judecat a murit, deci unde rânduiești să-l așez, în Rai sau în iad?”.

Oare există vreo vină mai înfricoșătoare decât aceasta? Ce altceva înseamnă cuvântul îngerului adresat Bătrânului, decât că: „De vreme ce ești judecătorul drepților și al păcătoșilor, spune-mi ce poruncești cu acest suflet nenorocit? Îl miluiești sau îl pedepsești?”. Cutremurat de aceasta, acel Bătrân sfânt a petrecut celălalt timp al vieții lui în suspine, lacrimi, mii de osteneli, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte acel păcat. Și a făcut toate aceste osteneli, chiar dacă căzuse cu fața la picioarele îngerului, și primise iertarea.

Așadar, noi de ce vrem să purtăm grijă de celălalt? De ce vrem să purtăm povară străină? Fraților, avem de ce să ne îngrijim: fiecare să privească la sine însuși și la greșelile lui. Doar a lui Dumnezeu este lucrarea aceasta, doar El știe să îndreptățească și să osândească, cunoaște starea, puterea, situația, harismele, caracterul și posibilitățile fiecăruia. (Avva Dorotei)

(Glasul Sfinților Părinți, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 8-9)