Am fost sfătuit să vorbesc despre activitatea păstorului duhovnicesc, ce nu se închide în limitele parohiei sale și nu se oprește neapărat doar asupra fiilor lui duhovnicești. Preotul, cel mai adesea, este chemat la bolnavi, la muribunzi; adeseori i se impune să-și desfășoare activitatea în situații critice. Se întâmplă să vină unii tineri, bărbați ori femei, și să spună că în familia lor se întâmplă ceva înspăimântător, sunt amenințați de divorț, ori că fiul lor s-a îmbolnăvit foarte grav; sau vine o mamă și povestește că fiul ori fiica ei s-a abătut de la calea cea dreaptă, are anturaje compromițătoare; ori că au fost închiși; sau că a murit soțul ori soția.

Într-un cuvânt, viața preotului este însoțită de o mulțime de situații dramatice ori tragice. Preotul, pe care până acum îl priveam ca pe un conducător al parohiei, ca pe un om chemat să conducă un fel de familie duhovnicească formală, trebuie în același timp să acționeze și ca un fel de „salvare”, ca „prim ajutor”.

El trebuie să fie gata, în orice vreme, ziua și noaptea, să meargă la cel aflat pe patul de moarte, să-l mărturisească și să-l împărtășească, să-l însoțească până în ultimul ceas.

Trebuie să observăm că și canoanele bisericești au în vedere relația deosebită a preotului cu aceste probleme. Dacă preotul este chemat la cel aflat pe patul de moarte, este necesar ca acesta să-și lase slujba lui și să meargă la acel bolnav, căci milosârdia și grija pentru sufletul omului sunt mai presus decât orice. Chiar și Liturghia trebuie să o lase dacă nu a ajuns încă la Heruvic. Dacă s-a cântat însă cântarea Heruvicului, preotul nu mai are dreptul să plece de la Liturghie. El trebuie să o săvârșească până la capăt și să lase soarta celui aflat pe patul de moarte în mâinile lui Dumnezeu.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 102-103)