Octombrie... Clasa a XI-a… Un an al întrebărilor existențiale... Mă frământam, atât eu, cât și colegii, ce să alegem, care este rostul nostru în viață. Anii zburdalnici și frumoși de liceu se terminau și trebuia să ne hotărâm ce facultate să urmăm și să ne pregătim pentru aceasta.

Eu încă nu știam ce profesie să aleg. Pentru mine era clar doar faptul că nu urmăream satisfacții materiale, ci doream ca profesia mea să mă împlinească, pentru că fiecare om are menirea sa de la Dumnezeu pe acest pământ. Îmi plăceau deopotrivă și matematica, și literatura, dar începusem să citesc multă filosofie și eram însetată de cunoaștere, dorind să înțeleg mai întâi viața, pentru a ști ce să aleg. Așadar, mă hotărâsem într-un fel spre facultatea de filosofie și poate, în paralel, jurnalismul. Totuși nu eram hotărâtă și voiam cumva să aflu voia lui Dumnezeu pentru mine.

Cu puține zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, una dintre colegele mele mi-a propus să mergem împreună în pelerinaj la Iași, să ne închinăm cinstitelor moaște ale Sfintei Parascheva, spre a cere îndrumare și ajutor. Era pentru prima dată când auzeam de Cuvioasa. Nu cunoșteam nenumăratele sale minuni, și nici cinstea pe care i-o acordau cei credincioși. Cu entuziasmul și credința ei, prietena mea m-a convins repede că Sfânta Parascheva sigur ne va arăta ce drum să alegem în viață, ca una care este mare făcătoare de minuni.

De la rock... la mănăstire

După o călătorie pitorească cu trenul, în care am admirat frumusețile și bogățiile naturale ale pământului nostru românesc, am ajuns în Iași, care din prima clipă m-a fascinat cu noblețea și spiritualitatea sa. Întreaga metropolă mirosea a sfințenie aromată cu busuioc. Ne-am așezat cu multă emoție la un rând interminabil, fără să cârtim, cu bucuria acelei provocări de a rezista atâtea ore în picioare, nu pentru vreun beneficiu lumesc, ci pentru a aduce cinste și mulțumire unei sfinte – neînsemnate în ochii slavei lumești, dar mare în fața lui Dumnezeu. Nu pot uita nici acum acel pelerinaj, în care am așteptat la rând 32 de ore, deoarece foarte mulți oameni doreau să se închite atât Cuvioasei, cât și Sfântului Apostol Andrei, care a fost adus pentru prima dată la Iași.

La rând la Sfânta Parascheva am învățat să mă rog. Obișnuiam să merg aproape în fiecare duminică la biserică, la Sfânta Liturghie, mă spovedeam de două-trei ori pe an, dar nu mă învățase nimeni să mă rog cu adevărat. Credeam și Îl iubeam pe Dumnezeu cu o credință copilărească și nevinovată, necunoscând însă prea mult din rânduiala bisericească. Însă, în timpul cât am stat la rând, am avut timp să ne rugăm și să ascultăm, pe fundalul unei psalmodii îngerești, nemaiauzite de noi până atunci, diverse istorioare duhovnicești, povestite de pelerinii din preajma noastră, care așteptau evlavios. Era pentru prima dată când eram fascinată de frumusețea nepământeană a evlaviei românești. 

Eu și prietena mea, rockerițe înfocate, crescute în acorduri de Nirvana și Metallica, îmbrăcate în blugi și alte accesorii non-conformiste, eram furate de nespusa frumusețe a cântărilor psaltice, de cumințenia și pioșenia pelerinilor, dar totodată frapate de răspunsurile problemelor noastre existențiale pe care, iată, le găseam acolo. Rockul și rebeliunea noastră de rezistență anti-comunistă ne problematizau cumva corect, ca reacție de respingere a cenzurii, minciunii și urii, dar nu ne ofereau soluții. Aici simțeam soluționarea și împlinirea unor răspunsuri ce le căutam demult.

Am început să mă rog. Rugăciuni simple, specifice celui mai necunoscător și simplu credincios: Doamne, ai grijă de mine, de familia mea! Doamne, ajută-i pe ai mei să reușească în afacerea cutare! Doamne, ajută-mă să îi bucur pe părinții mei și să intru la facultate! Doamne, dă-mi înțelepciune să pot învăța ușor! Și altele ca acestea… La un moment dat mă plictisisem cumva de aceste rugăciuni și am simțit nevoia să mă rog altfel. Simțeam și începeam să înțeleg, cu ajutorul neîndoielnic al Sfintei Parascheva, că Dumnezeu nu este doar un Împărat atotputernic Care ne pedepsește sau ne împlinește dorințele rugăciunilor noastre, nu ... era mai mult de atât. Pentru mine Dumnezeu începea să fie ceva dulce, cald, un Părinte iubitor și chiar Iubirea Însăși. Și mai mult decât atât, simțeam că Îl iubesc și face parte din ființa mea. Ceva mă oprea să mai gândesc eu însămi, separat de El. Și am început să mă rog cu umilință, altfel: Doamne, ajută-mă să Te iubesc pe Tine! Doamne, ajută-mă să înțeleg ce vrei Tu de la mine să fac în viață! Doamne, ajută-mă să fac voia Ta! Doamne, ajută-mă să fac doar voia Ta! 

Cu aceste noi rugăciuni, pe care cineva nevăzut mi le descoperea înlăuntrul meu, înaintam cu pași parcă mai ușori spre racla Sfintei Parascheva. Și chiar dacă eram de atâtea ore în picioare, îmi doream ca acel rând să nu se mai termine niciodată. Era ca într-un basm frumos, ce ne odihnea sufletul, cu singură diferența că basmul, de data aceasta, era chiar realitatea. O sfântă, ca o Împărăteasă atot-stăpânitoare prin Harul lui Dumnezeu, ne aștepta, la capătul rândului, într-un baldachin împodobit cu flori ce miroseau a Rai. Povestea aceea a Raiului voiam să nu mai aibă sfârșit. Și eu, și prietena mea, eram fericite. Dar această pregustare a fericirii veșnice avea un preț, pe care Dumnezeu începea să mi-l reveleze. 

Cu puțin timp înainte de a ajunge, în sfârșit, la racla Sfintei, o altă rugăciune a început să țâșnească din sufletul meu: „Doamne, arată-mi care este cea mai mare jertfă pe care Ți-o poate aduce Ție un om, creatura Ta cea neputincioasă! Doamne, ajută-mă să mă jertfesc Ție!”. Acestea erau rugăciuni cu totul și cu totul inedite pentru mine. Începeam să înțeleg că Jertfa este mijlocul prin care ajungem la împlinirea scopului final, rostului nostru existențial. 

Am ajuns la raclă. O stare nemaiîntâlnită mă cuprindea din toate părțile, în care lumea înconjurătoare dispărea și se deschidea una lăuntrică. Nu mai auzeam nimic în jurul meu, orice zgomot dispăruse și toata ființa tăcea. Nu știam ce este Harul lui Dumnezeu, dar atunci am simțit Harul ca o învăluire a întregii mele ființe. Cu mișcări mecanice m-am închinat și am pus mâna mea pe mâna Sfintei. Și, o, minune! Sfânta a mișcat mâna în mâna mea. Și era așa de caldă... deși afară era frig. Nu mai simțeam pământul de sub mine, ci doar un har nespus de dulce. Atunci am auzit înlăuntrul meu o voce ce mi-a răsunat ca un ecou în urechi și în suflet: „Intră în mănăstire!”.

Eram pur și simplu în stare de șoc și cu greu am revenit în realitatea concretă, depărtându-mă de racla sfintei. Sfânta Parascheva îmi răspunsese, și nu oricum, ci printr-o minune. Acea voce nu am putut s-o uit niciodată, până când am intrat în mănăstire. Minunat era și faptul că eu nici măcar nu vizitasem vreo mănăstirea până atunci. Știam de existența vieții monastice din punct de vedere cultural, citisem, văzusem albume foto, dar niciodată nu vizitasem o mănăstire până atunci. Acel cuvânt era pentru mine cu totul șocant și l-am ținut mult timp în taină, fiindu-mi cumva rușine să îl mărturisesc altora.

Aveam însă să înțeleg în timp și mai târziu… ce este mănăstirea. Dar Sfânta Parascheva îmi răspunsese de atunci, pe când nu eram încă pregătită să înțeleg: A fi călugăr este cea mai mare jertfă pe care omul o poate oferi lui Dumnezeu.

(Monahia Fotini – mănăstirea Paltin)