De veacuri, codrii Neamțului au fost scut și adăpost pentru sihaștrii cu vieți trăite în rugăciune neîncetată și aspre nevoințe. O vatră duhovnicească, unde monahii cu viață sfântă au lepădat grijile acestei lumi trecătoare, lăsându-se întru totul lui Dumnezeu. Mănăstirile din aceste locuri: Neamț, Secu, Sihla și Sihăstria, au devenit de-a lungul veacurilor adevărate școli ale nevoinței, ale smereniei, ale rugăciunii. Sfinți precum Cuvioasa Teodora, model al vieții ascetice; Sfântul Cuvios Paisie, marele Stareț al Lavrei Neamțului; Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa, mari duhovnici ai secolului XX, au ținut aprins focul credinței și au adus multe suflete către Dumnezeu.

La câțiva kilometri mai sus de Mănăstirea Sihăstria, acolo unde Sfântul Cuvios Paisie, isihast desăvârșit, a construit o biserică pentru pustnicii din munți, la Schitul „Poiana lui Ioan”, acolo l-am cunoscut pe părintele Simeon: Un om de o blândețe rară, un duhovnic al rugăciunii și smereniei, o inimă plină de dragoste față de Dumnezeu și de aproapele. Chiar dacă anii și boala îi slăbiseră trupul, avea o răbdare și o atenție desăvârșită pentru fiecare suflet venit la spovedanie, ascultând cu grijă și oferind îndrumări potrivite fiecăruia. La el găseai întotdeauna alinare. Nu conta cât de grea sau apăsătoare era tristețea ta, cât de pierdut te simțeai; el știa mereu ce să-ți spună și cum să te liniștească. Plecai de la el mai ușurat, cu inima mai împăcată, parcă purtase pentru o vreme poverile tale împreună cu tine și le lăsase acolo, sub patrafirul lui albastru.

Înainte să treacă la cele veșnice, la ultima întâlnire cu el, l-am găsit într-o stare de bucurie și împăcare pe care rar am mai văzut-o la alți oameni. Într-o lume adesea dură și plină de griji, unde chipurile oamenii parcă sunt tot mai triste, părintele radia de bucurie. Deși slăbit fizic, emana o putere desprinsă din Rai. Ne-a binecuvântat pe fiecare membru al familiei în parte și, în ultimul cuvânt de îndrumare, ne-a spus fiecăruia ce rugăciuni să facem și cui sfânt să-i cerem ajutorul. Când a venit rândul meu, mi-a zis să mă rog Sfântului Ierarh Nicolae. La început am rămas nedumerit și nu am înțeles: de ce tocmai Sfântul Nicolae?

Timpul a trecut, și a urmat un an mai dificil pentru mine. Cum flacăra rugăciunii și a credinței erau plăpânde, mă simțeam adesea rătăcit și lipsit de îndrumare. În toată acea perioadă de căutare și nesiguranță, gândul mi se întorcea la chipul blând al părintelui Simeon și la cuvintele lui, rostite cu atâta pace și încredințare: „Roagă-te! Roagă-te Sfântului Nicolae, că el te va ocroti.” Nu le-am înțeles atunci pe deplin, dar aveau să capete un sens tainic mai târziu.

Când a venit vremea să mă întorc la facultate, circumstanțele m-au obligat să îmi caut un alt loc de cazare. Părea că era deja prea târziu, mai erau doar câteva săptămâni până la începutul anului universitar. Totuși, în ciuda acestui impas, lucrurile aveau să se rezolve într-un mod neașteptat pentru mine: s-a ivit un loc chiar la Colegiul aflat sub ocrotirea Sfântului Nicolae. Aici am descoperit puterea rugăciunii în comuniune, bucuria de a lucra împreună pentru ajutorarea celor aflați în nevoie, frumusețea unei comunități unite prin credință și solidaritate.

Atunci am priceput că părintele îmi arătase de dinainte pașii pe care urmam să-i fac, luminându-mi tainic calea. Acest lucru m-a impresionat profund, și am înțeles că sfaturile părintele Simeon izvorau dintr-o adevărată grijă părintească pentru fiecare suflet care îi cerea ajutorul. Această atenție și dăruire pentru aproapele, împreună cu smerenia lui adâncă și blândețea lui nemăsurată, îl fac pentru mine un om cu viață sfântă, un adevărat model de iubire, smerenie și rugăciune.

Părintele Ieroschimonah Simeon Zaharia este astăzi alături de îndrumătorii și prietenii lui dragi, Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa. Dacă ajungeți la Sihăstria, opriți-vă o clipă lângă crucea părintelui Simeon și spuneți-i ce aveți pe inimă. Părintele continuă să ne asculte și să ne ajute, așa cum a făcut-o și în viața pământească. Părintele Simeon a fost, este și va rămâne o candelă a rugăciunii! (George Bogdan Nechita, membru al Colegiului „Sfântul Nicolae” Iași)